worldthroughmyeyes

Am ajuns în Chile în decembrie 2008, când am participat la târgul Expo Naval ce se ține la Valparaiso, pe malul oceanului Pacific. Acela a fost cel mai lung zbor pe care l-am parcurs vreodată (14 ore de zbor fără escală din Paris) dar nu-mi amintesc vreun disconfort căci uimirea simțită la imaginea Anzilor, văzută din avion a acoperit totul. Mi s-a părut extraordinar să pot zări crestele semețe, acoperite cu zăpadă, la o distanță foarte mica. La o adică, cele mai înalte vârfuri depășesc 6000 de metri, așadar, pot fi văzute chiar bine din avion.
Chile e o țară luuuungaaa si îngustă, din sudul Americii de Sud, se întinde pe 4300 km iar lățimea medie e de 350 km. În sud se află Patagonia, Strâmtoare Magellan ( care desparte Atlanticul de Pacific) si Tara de Foc ( un grup de insule de la capătul sudic extrem al Americii de sud). Fără legătură – în avion se aflau și (mulții) membri ai Expediției Antarctice Chineze – scria pe bluzele lor de trening.

Chile are si deșert ( Atacama, cel mai arid deșert din lume), si munți ( Anzii Cordilieri), si mare (Oceanul Pacific), dar și văi cu clima blândă, are vulcani iar insula Paștelui e sub guvernământ chilian. Eu am fost doar în capitala Santiago, pentru o vizită super rapidă și am stat mai mult in Valparaiso și Viña del Mar, unde aveam cazarea.

Chile are o populație de cca 17 milioane de locuitori, dintre care peste 50 % sunt de descendență europeană ( majoritari spanioli, italieni, dar și germani și englezi) iar restul de origine metisă (majoritar provenind din populația semi nomada Mapuche).
Primul explorator european care a descoperit Chile este nimeni altul decât portughezul Fernando Magellan, care a pus piciorul pe teritoriul chilian în 1520. Apoi au venit conquistadorii spanioli, care se luptau în zonă cu incașii, fondând căpitanatul general Chile, cea mai sudică colonie a imperiului spaniol din acele vremuri. Chile a fost declarat independent din 1818, anul când și Santiago a fost numit capitală.

Deși au 4 anotimpuri, deci climat temperat, în primul rând ele sunt dispuse invers față de noi, cei din emisfera nordică. Așadar, când am fost eu, la începutul lui decembrie, abia începea vara 😁. Era o vreme cam ca primăvara pe la noi, o geacă ușoară sau un sacou erau arhisuficiente.
De asemeni, ceva care m-a marcat a fost bolta cerească, atât de diferită; de acolo, de pildă, nu se observă Carul Mare sau Steaua Polară însă se văd Crucea Sudului și Vega, Alpha Centauri sau Arcturus. E fascinant să te uiți pe cer și să descoperi altceva decât esti obișnuit ( nu că aș cunoaște eu constelațiile sau stelele dar e atât de evidentă diferența).
Orașul Valparaiso își află numele în Valle del Paraiso (Valea Paradisului), – o denumire dată de către Cristofor Columb unei zone din insula Hispaniola, și preluată de conquistadorii care au ajuns în Chile.

A fost fondat în 1536, dar importanța și-a câștigat-o în secolul 19, când era un port de escală pentru navele care treceau prin strâmtoarea Magellan, din Atlantic în Pacific și invers ( înainte de construirea canalului Panama). La vremea respectivă era ca un magnet pentru imigranți și era considerat Micul San Francisco sau Bijuteria Pacificului. Are cea mai veche bursă din America latină, primul departament de pompieri voluntari de pe continent iar ziarul El Mercurio del Valparaiso, este cea mai veche publicație continuă de limbă spaniolă din lume. Evident, construirea Canalului Panama a făcut ca Valparaiso sa decada semnificativ.
Poate nu va amintiți dar Chile este o țară cu o foarte mare activitate seismica, zguduita de cutremure atât de intense, încât nici nu ne putem închipui ( cel din 2010 a avut o magnitudinea de 8.8!!!) Cel din 16 august 1906 a ucis peste 3000 de oameni si a lăsat peste 20.000 fără adăpost – acest moment a dus la reconstrucția orașului, precum și a portului.
Valparaiso a fost declarat sit Unesco în 2003 deoarece are o arhitectură unică, fiind construit pe zeci de coline abrupte, care coboară către ocean, într-o întortochere de terase, cu străduțe înguste si pietruite, care formează un labirint plin de case colorate.

• 

• 

De asemeni, dat fiind că se află pe dealuri, încă din perioada sa de aur, adică din secolul 19 , a fost construit un sistem de funiculare, dintre care, de exemplu, Ascensor Conception, construit in 1883, mai funcționează și astăzi ( alături de alte 15 funiculare publice si 1 privat, al unui spital).

Tot pe o străduță ascunsă se află și casa marelui poet ( laureat al premiului Nobel pentru literatura, al doilea poet al țării care a avut aceasta onoare după Gabriela Mistral) Pablo Neruda ( 1904 – 1973).
Acest titan al culturii, poet și om politic, ambasador și sprijin al refugiaților republicani spanioli în 1939, și-a dorit să fugă de obositorul Santiago, căutând un locșor al său pe colinele Valparaiso-ului, pe care l-a și găsit sub forma locuinței La Sebastiana, inaugurată în 1961. Casa, care poartă numele primului său proprietar, un spaniol pe nume Don Sebastian, e cocoțată pe dealul Florida, și are vedere către mare și port ( de unde poetul putea admira jocurile de artificii de anul nou). O întâmplare interesanta s-a petrecut când, imediat după moartea poetului, prietenul său, dr. Francisco Velasco a ajuns la vila si a descoperit în salon un… vultur, care nu se știe cum intrase, de vreme ce totul era închis, și și-a amintit cum Neruda îi spusese că într-o altă viață, i-ar plăcea să se reîncarneze într-un vultur.
Casa lui de suflet, în care a și murit este Casa de Isla Negra, aflată la 45 km de Valparaiso, pe malul mării, intr-un sat numit așa ( deși în traducere este Insula Neagră, locul nu e o insula ). Daca ați citit cartea „Poștașul lui Neruda” de Antonio Skarmeta sau ați văzut minunatul film „Il Postino” , ați avea o oarecare idee.
Fiind un mare iubitor al mării, casa e amenajată într-un stil marinăresc, plina de colecții de scoici, sticle, nave în miniatură, hărți navale ba chiar și mascaroane de nava.
Cel mai interesant lucru este ca mormântul poetului ( si al celei de-a treia soții, Matilde Urrutia) se află pe malul mării, în fața casei atât de mult iubită.

În Chile, tara atât de binecuvântată, cu bogații naturale ( cupru, salpetru care se folosește atât pentru îngrășăminte pentru agricultura dar și pentru producerea grenadelor si a prafului de pușcă), dar și cu viță de vie, adusă pe aceste meleaguri încă din secolul 16 de către conquistadori, care au profitat de zonele adăpostite de munți, cu clima blândă si propice viticulturii. Partea interesantă e că, în secolul 19, coloniștii francezi au aclimatizat câteva soiuri pure franțuzești, precum Cabernet Sauvignon, Merlot, Franc si Carmenere. Ei, acesta din urmă, care e azi mândria maxima si comoara vinurilor chiliene, a dispărut din Medoc-ul natal ca urmare a marelui atac de filoxera, din 1867, fiind vinificat in Chile cu mare succes. Eu personal, as putea recunoaște un pahar de Carmenere dintr-o sută de alte soiuri de vin roșu 😁.
Si cum merge: ay, ay, ay! un pahar de Carmenere cu o friptură de vită argentiniană ( sau uruguayana), din aia de se taie cu furculița de moale ce e carnea – am și văzut cum se face (într-un restaurant cu bucătărie deschisa), pur si simplu, unsă cu puțin ulei de măsline si pusă pe grătar, țac pac si nimic mai mult. Evident, aici vorbim despre vacile de carne crescute prin pașunile acelea nesfârșite, pampas, si sunt hrănite special pentru a avea carnea frageda si suculentă.
Dar sa revenim la vinuri, am avut plăcerea de a vizita o cramă, din valea Casablanca, pe la jumătatea distanței între Santiago si Valparaiso, una dintre zonele cele mai bune pentru Chardonnay, Sauvignon Blanc si Pinot Noir. Dacă până atunci nu aveam cine știe ce penchant pentru vinurile albe, acolo, în salonul elegant al vinăriei, am simțit în acel prim pahar toate florile, mierea si nectarul, briza si parfumul unui vin alb de excepție – după care am reluat, cu alt vin, si altul…

Acolo am văzut pentru prima oara tufele de trandafiri care stau la capetele rândurilor de viță, pentru că, în caz de mană ( filoxera), aceștia sa fie atacați primii, si nu butucii de viță. Am uitat sa menționez faptul că pe teritoriul chilian nu ai voie sa aduci nimic de mâncare ( de exemplu, vreun măr sau sandvici în geanta – întâmplare adevărată, petrecută unei persoane din grup, care ne-a întârziat pe toți în aeroport, fiind luată la întrebări amănunțite de către poliția vamala ) întrucât e o țară care trăiește majoritar din agricultura ( fructe, legume, viță de vie) si orice de origine vegetală poate fi considerat periculos pentru culturi.
Nu am dus nimic de mâncare pe teritoriul chilian dar am adus pe teritoriul românesc 2 sticle de Carmenere, înfășurate bine în hârtie igienică și puse în valiză, printre haine. Am avut noroc, nu s-au spart, și am putut astfel exemplifica acasă ce înseamnă un vin grozav, de la mama vinurilor. La vremea aceea, nu se prea importau vinuri chiliene, situație ce s-a schimbat astăzi, slava Cerului.😜
Cât privește alte feluri de mâncare, nu rețin nimic deosebit decât niște scoici care mi-au provocat o alergie bizară (blânde mari doar pe piciorul stâng de nu mai nimeream farmacia, ca sa-mi cumpăr loperamid).

În toată perioada cât am stat în Chile ( 10 zile), nu am avut deloc semnal la telefon – evident, în 2008 nu existau smart phones- așadar, we used to talk to each others 😁, iar pozele sunt făcute în totalitate de către tata ( „capul” deplasării.) – T., îți mulțumesc!
Ce mi s-a părut fenomenal de modern e metroul din Valparaiso ( denumit Merval), cu o linie de 43 de km, cu 20 de stații, inaugurat la sfârșitul anului 2005, si cu un sistem de taxare foarte avangardist (pe cardul de acces trebuia să pui bani, altfel, te puteai trezi ca nu mai poți ieși din metrou – fapt întâmplat 😂). Noi, stăteam de fapt în Viña del Mar iar în Valparaiso mergeam cu metroul.

Viña del Mar înseamnă via de la mare, și este localitatea preferată de către chilienii cu dare de mână pentru vacanțe. I se mai spune si Orașul Grădina ( una dintre atracții este un ceas floral, adică făcut din flori pe un tăpșan de iarbă) și este inclus în zona metropolitană lărgită Valparaiso. Are multe hoteluri, blocuri frumoase si luminoase de locuințe de vacanta, cazinouri si parcuri, plaje, unele chiar cu nisip, pe care oamenii stau la soare sau se joacă, întrucât, deși clima e de tip mediteranean, curentul Humboldt face ca apa oceanului să fie extrem de rece, deci, înotul e cam impracticabil. Eu am fost, după cum am spus, pe la începutul verii, oricum nu părea a fi vreme de plaja dar tot nu aș fi vrut să fac baie după ce am văzut prin preajmă zeci de foci și de pelicani. Focilor le place să se urce pe stânci și să stea ciorchine la soare, e fantastic cum se pot cățăra cu aripioarele lor mici si corpurile grasuțe.
Deși se spunea la vremea aia cea că e mai „europeana” țară din America de Sud, nu părea să existe abundența ca la noi și am avut senzația că nu ai ce face cu banii 😁 – deci no shopping! Am găsit cu greu o pereche de cercei din lapis lazuli (pe care îi ador în continuare), precum și un inel interesant din argint, cumpărat de la un „băștinaș” și mai interesant, gen Winnetou, cu pletele până la brâu și care făcea bijuterii artizanale. În rest – nada, magazinele mi s-au părut foarte sărmane, iar în așa zisele malluri, nu găseai mai nimic, darămite brandurile cunoscute de către noi toți. Dar asta era hăt, demult, acum aproape 12 ani…

Ce mi s-a mai părut demn de remarcat au fost oamenii, personalitățile cu care am interacționat. Chile a fost prima țară hispanică în care mi-am exersat bruma de limbă spaniolă, învățată ce-i drept, la Instituto Cervantes din București în 2001 și 2002. Dar partea interesanta e că, așa din prima, am avut mare baftă și am vorbit cu lume buna și extrem de educată, la o recepție dată în onoarea deschiderii târgului (vizitat si de doamna președinte al țării, Michelle Bachelet, cu care am dat și eu mâna) 😎.
În concluzie, a fost o experiență interesantă, mi-a făcut plăcere să o reiterez după atâta vreme, cu mult sprijin de material foto și de memorie, și, deși am mai avut vagi legături cu Chile între timp (multe prin intermediul vinurilor, a căror admiratoare mă autointitulez ), n-aș putea afirma cu mână pe inima că e una dintre călătoriile sau destinațiile mele favorite. Însă îi dedic Chile aceasta a doua postare de pe blog din 2 motive: o dată pentru că este o destinație „exotică”, în care nu ajunge multă lume din România și, deoarece am fost stârnita de cartea primită cadou din partea fiicei mele: „ O lungă petala de mare” de Isabel Allende.

Cronica reunită a celor patru vizite la unul dintre polii civilizatiei

Ajungeam pentru prima oară în Singapore în martie 2008, nevenindu-mi sa cred ca mi se iveste aceasta ocazie nesperată. De pe cand eram extrem de tânără, auzisem despre proverbială curățenie, de amenzile usturătoare primite de cei care arunca gunoaie pe jos sau nu trag apa la toaletele publice, ca să nu menționez faptul că nu poate fi introdusă guma de mestecat în țară.

Dar care e faza cu acest minuscul stat din regiunea Asia Pacific?

Singapore este un oraș stat insular si cea mai mică tara din Asia de sud est, ceea ce nu-i impiedica pe cel aproximativ 4 milioane de locuitori sa fie printre cei mai bogati oameni din lume iar orașul sa se afle in top 10 cele mai moderne din lume.

Numele vine de la singa pura ( orașul leului în sanscrita) iar legenda spune că un prinț din Sumatra secolului 14 care s-a adăpostit după o furtună aici pe insula, a zărit un leu fioros ( nota mea: nu au existat niciodată lei în acea parte a lumii, va dati seama ce imaginație bogată?)

De fapt, primele dovezi ale locuirii Singapore exista inca din secolul 3 iar insula se numea Temasek sau Orașul Marii, ținând de vecinii mai mari, insula Sumatra .

Totul s-a schimbat începând cu 1819 cand Sir Thomas Raffles a debarcat si a semnat un tratat cu sultanul local, din partea companiei British East India Company, care a transformat mica insula intr-un port comercial.

Si, ce sa vezi, deja în 1867, Singapore era deja teritoriu englez, cu o populație de cca 100.000 de locuitori. Totul bine si frumos până în 1942, în timpul celui de-al doilea război mondial cand englezii au pierdut insula în doar 6 zile, predand-o japonezilor care, au si construit un lagăr în închisoarea Changi unde au închis mii de prizonieri. Daca cititi romanul omonim al lui James Clavell, puteti capata o dimensiune asupra cruzimii japonezilor si a modului lor de a fi ( departe de ce au devenit ulterior). Astăzi exista un memorial pe acele locuri dar și aeroportul internațional ii poarta numele.

Singapore este stat suveran din 1965 și prosperă continuu, în pofida multor dificultăți intampinate pe parcursul timpului, precum si a mixului etnic, format din chinezi (majoritari), malaezieni, indieni si altii dar si (pare-se) multumita unei guvernări autoritare. Limba oficiala este in continuare engleza.

Acestea fiind zise, hai sa aterizam odata 😁- prima oară am avut marea sansa de a zbura cu Singapore airlines care tocmai fusese premiată pentru servicii de calitate. Adevarul e ca nu am simțit cele 13 ore de zbor din Istanbul, si am fost atât de plăcut impresionată de prosopul fierbinte primit la decolare, ca si de felurile rafinate de mâncare, precum și de selectia de filme de la bord, precum și de scaunele confortabile.

Cand am ajuns în aeroport, am fost intampinata de obiceiul local: acela de a regla aerul conditionat la minim ( „sport national”, într-un an, am răcit groaznic de la frigul crancen dintr-un taxi, răceală augmentata de aerul din avionul de întoarcere către casa). Dar de atunci, nu-mi lipseste niciodată un șal pe care-l port cu mine mai ales la zborurile trans oceanice. Iar când am iesit în căldură tropicală umedă, am simțit că mă preling în asfalt. E enormă diferența de temperatura deoarece afara sunt in jur de 30 de grade – la o adica, nici nu e foarte cald- dar în interioare, aerul conditionat este fixat la 18 grade iar diferența e de nesuportat. Fireste ca de câte ori am fost, primul lucru pe care-l faceam era să opresc aerul conditionat din camera si sa rog personalul hotelului sa nu-l pornească la loc. ( Dar asta după câteva nopți de dardaiala majora sub păturica subtire)

Încă din primul moment am căpătat dragostea pentru aceasta țărișoară, mica, mititica dar atât de dezvoltată si de civilizată, ori poate unde împletește la superlativ niste chestii care imi plac mie la nebunie: natura tropicală si efectul mâinii omului la superlativ. Deși am fost de 4 ani pe parcursul a doar 6 ani, de fiecare dată am observat noi construcții si parcuri si maniere de petrecere a timpului oferite locuitorilor; bănuiesc că viața poate fi plictisitoare intr-un oras cât Bucureștiul fără să poti evada din cand in cand. Or ei, în afară faptului că lucrează ca disperatii ( am inteles ca sunt atât de competitivi încât coming second e o mare problema), trebuie să se si relaxeze cumva. Si atunci statul le construiește variate locuri de distractie si relaxare. De pildă, abia cand am ajuns a 2 oară, în 2010, se lucra la hotelul Marina Bay Sands si Gardens by the Bay cu toate acareturile, inclusiv muzeul în formă de boboc de lotus – vedeam de la distanță cum se sudeaza intr-o seara de duminică, credeti-ma, se lucra nonstop- iar în 2014 am fost deja cazata în hotel ( era deja deschis din primavara 2011).

Desi nu am fost niciodată în Singapore ca si turist, am reusit, zic eu, sa extrag tot ce se putea din fiecare vizita, împletind timpul de lucru ( am mers ca si expozant la târguri internationale) cu mici plăceri si experiențe. Așadar, am vizitat grădinile botanică, zoologică, cea de păsări, muzeele de artă și de istorie, insula Sentosa unde am ajuns atat pe șosea cât si cu telecabina, am vizitat acvariul si delfinariul, show-ul de lumini, am facut nenumarate plimbări cu barca la Clarke quay si Boat quay, am mers la Night Safari iar asupra acestuia din urmă as vrea sa ma si opresc putin. Situat pe un teren de 35 de hectare, aceasta grădina zoologică vizitabila după caderea serii, a primit de 13 ori premiul de pentru atractii turistice de top, gazduieste peste 900 de animale dintre care peste 40 % sunt specii în pericol de dispariție, pe care ei reusesc sa le ajute sa se reproducă în captivitate. Pe scurt, te plimbi cu trenuletul prin jungla, printre animale sălbatice libere ( în aparență, căci bănuiesc că nu există niciun pericol sa te atace), la lumina lunii. Deși am fost de fiecare dată, mereu mi s-a parut o experiență fascinantă. În afară plimbării cu trenuletul, te poti plimba si pe jos, pe alei asfaltate, ca intr-un parc, sau poti mânca si bea o bere Tiger sau vedea un spectacol etnic deosebit.

În Singapore am fost si la concert ( am vazut-o pe faimoasa violonista Sarah Chang la Esplanade, o sala de concerte extrem de modernă, din exterior având formă unui fruct local, numit durian. Deschid aici o paranteza în care vreau sa va povestesc putin despre acest fruct despre care se spune (!?) ca are un gust divin (!!??) daca s-ar putea trece peste miros ( ceea ce nu se poate întrucât se știe, gustul fără miros n-ar avea nicio noimă. Revin: nu cred ca va puteti închipui un miros de ceapă stricată, combinat cu haznaua publica si un iz de picioare nespălate… si mai e ceva: este interzis să aduci în incinte publice acest fruct – mai lasati-ma cu divinul 😎

Ceva realmente yummy este faimosul cocktail Singapore Sling( gin, suc de limeta, cherry brandy, benedictina si apa minerală, garnisit cu o cireasa maraschino), inventat la barul hotelului Raffles. A propos de acest bar, e singurul loc din Singapore în care este voie să arunci gunoaie pe jos ( coji de alune, șervețele, etc).

În insula Sentosa se fac tot felul de activități recreative, inclusiv plaja ( asta insa mi-a scapat), exista mai nou parcul de distracții Universal studios ( am fost la „mama ” lui, în LA), dar e un acvariu superb, e un delfinariu unde poti si înota cu delfinii rozalii ( o specie locala), poti vedea spectacol cu defini sau poti vedea un super show de sunet si lumini. A existat acolo pe Sentosa un turn cu panorama, Tiger Sky Tower a cărui parte de sus se invartea incet, ca să poți vedea totul, dar am aflat cu surprindere că a fost închis în 2018, după 15 ani de activitate.

De fiecare dată când am fost in Singapore, am locuit în hoteluri frumoase, cu piscină pe acoperiș, cu o varietate imensa de feluri  de mâncare la micul dejun ( mereu prefer să aleg ceva nou, în niciun caz mic dejun european sau american, așadar, nu au fost puține diminețile în care imi începeam ziua cu supa miso sau cu turtițe de orez în stil indonezian). Deasemeni, paleta de fructe e foarte extinsa, ba poti sa-ti cumperi si pe strada fructe curățate si tăiate, la casoleta de plastic cu furculița .Si daca tot am abordat tema mâncăruri, aflați că Singapore este vestit (si) pentru food court-urile sale. Acestea sunt spatii cu mese si scaune pe mijloc, înconjurate de zeci de mini bucătării diverse, atât prin specific national ( bucătărie chinezească, japoneză, malaieza, coreeana , etc), fie prin felul de mâncare gatit: supa, taitei, wok, galuste sau în funcție de materia prima: creveti, porc, pui, maruntaie. Unul dintre felurile considerate naționale este chicken rice ( absolut banal daca ma întrebați pe mine) dar si chili crab ( mult mai interesant deși iuteeee!). Am mâncat de multe ori si langusta ( o dată, de la o tonetă stradală, am mâncat langusta servită în cutie de carton, cu maioneza intr-o mini casoleta de plastic. Crabii sunt si ei de nenumarate soiuri si marimi, cu sau fara carapace. Am cinat si în restaurante de lux, unul dintre ele fiind Indochine- un epitom al eleganței si bucatariei gourmet asiatice, în care sper sa ma întorc vreodata.

Partea interesanta abia acum vine, căci în 2014 am avut imensul privilegiu de a locui în hotelul iconic Marina Bay Sands, un super hotel de 5 stele, faimos prin formă sa deosebita ( 3 turnuri legate în vârf de un …vapor) dar și piscină de la etajul 56, acel infinity pool al carei apa, cu tot cu inotatori, pare ca se scurge de la înălțimea amețitoare. Asa de îndrăgostită am fost de acel loc încât ma trezeam zi de zi macar cu o ora mai devreme ca sa stau tolanita sub palmieri (adevărați, ce credeati, da, la etajul 56) cu cartea si sa fac macar o baie in soarele bland de dimineata.

Desi pare putin dezamăgitor, apa din piscină ajunge doar până la piept, așadar, e un soi de lighean mai mare, dar vederea asupra zgarie norilor orașului, atmosfera de lux si buna stare sunt inegalabile. Iar cocktailurile singapore sling savurate la barul piscinei sunt intr-un mare fel. Daca esti cazat în hotel, te poti balaci la liber ( ceea ce nu e cazul daca nu esti). La acest hotel, puteai lua micul dejun în mai multe restaurante aflate în hol la parter dar ce credeti, nici macar aici nu am băut o cafea cumsecade 😁

Evident, mergând la târguri, am interacționat si cu localnicii, majoritatea de origine chineza, si extrem de prietenoși. Ba chiar am avut un pen pal, un tip atât de înnebunit după România încât, daca nu as fi fost demult căsătorită, cine stie pe unde m-ati fi găsit zilele astea ( kidding 🤣😎).

În tot cazul, sunt absolut sigură că voi reveni foarte curând pe acest tărâm fabulos, pentru că le-am vorbit celor dragi mie cu atâta căldură încât vor si ei sa meargă!

Thanks for joining me!

Good company in a journey makes the way seem shorter. — Izaak Walton