worldthroughmyeyes

Vacanță la castel

Astă primăvară am luat decizia de a împleti vacanțele la
mare cu cele în orașe, precum și în zone speciale, precum Valea Loarei, din
Franța. Credeam că voi avea ocazia de a revedea zona după ( exact) 30 de ani (!).
Chestia e că vacanța respectivă nu s-a mai materializat fizic ( doar online, audiind
un curs de trei zile pe această temă, la Fundația Calea Victoriei) din mai
multe motive ( unul, foarte important, fiind că ne-am achiziționat o nouă
mașină 😆).
Însă, cum eu nu renunț prea repede la o idee, așadar am căutat un castel mai
aproape, la noi în țară, la care să putem merge cu mașinuța (care avea numere
roșii pe atunci, deci exclus sa călătorim cu ea peste graniță). M-am pus pe
căutat online idei de castele cu cazare în România ( nu a fost foarte ușor și
nu din cauză că nu există, ci din cauza unor tarife uriașe- ca să nu zic
nesimțite, gen 650 euro/ noapte pentru un apartament intr-un anumit castel faimos).  Dar, norocul e mereu cu noi si astfel, am găsit
Castelul Haller din localitatea Ogra, județul Mureș, aflat la 20 km de Târgu
Mureș. Construit în stil baroc, in secolul XVII, mai precis in 1610 de către
Ștefan Haller, un mic nobil maghiar. După o perioada de aproape 3 secole,
familia Haller s-a stins iar castelul a ajuns, din mână în mână, să fie
cumpărat de către o familie din    Târgu
Mureș in 2011, care l-au transformat în hotel- restaurant si spațiu de
evenimente și îl administrează ( excelent) și astăzi.

Eu am făcut rezervarea direct, prin e-mail, și am primit
toate informațiile necesare. Drumul de dus ( pe Valea Prahovei) a fost destul
de greu ( din cauzele știute, adică șoferi proști și needucați, care simt
nevoia să meargă foarte încet fără motiv), dar cum am trecut de Brașov, totul
s-a îmbunătățit. Mereu am senzația că sunt in altă țară de cum pășesc pe tărâmurile
transilvane😁.

O alee bordată de pomi fructiferi duce către intrarea
castelului, vopsit într-o nuanță delicată de galben, cu accente albe, cu cele
doua nivele, în cel mai pur stil baroc. In fața castelului sunt câțiva copaci,
la umbra cărora sunt puse mese aparținând restaurantului (excelent) al
castelului, unde am savurat feluri de mâncare de excepție, gen fine dining.

Încă din prima seară, am avut o întâmplare care a fost
rezolvată exemplar: întrucât în camera propusă inițial, la mansardă, venea un
miros foarte neplăcut, am reclamat la recepție si imediat ni s-a propus o altă
cameră, la parter, dublă ca mărime, un cuib de confort și splendoare, cu
ferestre mari și luminoase, in care ne-am mutat imediat. ( A doua zi ne-au comunicat
că a fost identificată sursa mirosului- o pompa înfundată, si că au remediat
problema, dar noi am ales sa rămânem in prea frumoasa camera de la parter 😁,
deși ni s-a propus relocarea in camera inițială). Tot castelul este mobilat în
stil baroc, cu piese vechi, cu tablouri și artefacte autentice, care dau un șarm
aparte locului, totul culminând cu sala de mese, în care se ia micul dejun, de
o eleganță aparte. Ne-am simțit absolut extraordinar in cele 4 zile pe care
le-am petrecut la Castelul Haller, cu micul dejun bogat, in sala baroca si
cinele sub nucii bătrâni de la terasă.

Intr-una dintre zile am vizitat grădina zoologică din
Târgu-Mureș, o gradină impresionantă atât ca și poziționare, pe o coama de
deal, amenajată într-o pădure veche, cât și prin numărul mare și diversitatea
animalelor, deschisă publicului acum peste 60 de ani. Eu zic că se vede că
animalele aflate acolo sunt îngrijite grozav și iubite, și mi-a făcut mare plăcere
să vizitez această gradina zoologică,  cu
atât mai mult cu cât înainte de a intra, am mâncat un mini kürtőskalács umplut
cu banane și înghețată  – o bunătate
rară!😆

( Din păcate, acele prime zile ale vacanței nu au fost doar de
relaxare,  deoarece, in acea perioadă  am avut de rezolvat o chestiune ardentă, de
familie, ce părea fără soluție, implicând multe telefoane,  cunoștințe si efort, chestiune pe care am
aranjat-o in final; însă această grădină zoologică va fi mereu asociată in
mintea mea cu multe telefoane si discuții în contradictoriu 🤪,
ceea ce a făcut să nu putem fi atenți si la alte obiective din orașul Târgu
Mureș.)

După cum spuneam, fiecare cină am luat-o la restaurantul
castelului, unde am avut plăcerea unor preparate fine dining, din ingrediente
locale ( precum rața), atât de sofisticate pe cât de gustoase. În ultima seară
am comandat hamburger ( !?) de rața cu Camembert pane și cartofi dulci prăjiți-
Doamne ce curcubeu pe cerul gurii! Intr-una dintre zile am comandat ( la un
prânz târziu) câte o ciorba ardeleneasca, cu carne de porc ( fără pic de grăsime)
și tarhon- pe cât m-am „temut” de acest fel, pe atât de mult mi-a plăcut. Mâncarea
a fost extraordinară dar că și locul în care am cinat a făcut diferența, cu
iarba sub tălpi , sub pomii bătrâni și înfrunziți, pe fața de masă din pânză
imaculată, din farfurii frumoase cu forme interesante, admirând luna maiestuoasă
făcându-și  apariția pe cerul plin de
stele.

Micul dejun se lua într-o sala de mese spectaculoasă, cu
geamuri vitrate și șemineu, cu un parchet elegant și tavan din lemn casetat, cu
lampadare din cristal; am stat in fiecare dimineață lângă fereastra deschisă,
admirând peisajul verde si luminos, savurând bunătățile si cafeaua grozavă. De
asemeni, la micul dejun ne-am împrietenit cu o pereche ( tot) din București, cu
care am găsit valori si preocupări comune, si care au îmbunătățit și mai mult
scurtul nostru sejur.

Intr-una dintre zile am mers și la spa, si am beneficiat de
un masaj de relaxare efectuat de o maseuza din Nepal, ceea ce m-a bucurat și
mai mult.

In penultima noastră zi la castel, am decis să vizitam doua
obiective celebre în zona: „Manufactura de brânză” și crama Vila Vinea. Însă
înainte am fost extrem de intrigați de denumirea orășelului din proximitate:
Iernut, localitate de care nu auzisem si cu toate acestea, e atestat documentar
din 1257 (!?), fondat încă din perioada romană, teatru de lupta în toamna lui 1944
pentru crâncene batalii, soldate cu pierderea a 11.000 de vieți. Astăzi,
Iernutul are cca 8500 locuitori, majoritatea români, pe locul doi figurând
etnicii romi și abia pe trei, cei maghiari. Complet neașteptată a fost găsirea
Retro Cafe, o cafenea cochetă, la care am avut bucuria de a savura cafea de
specialitate ( cum îmi place mie) grozavă, cu lapte vegan, și câte o limonada
cu ghimbir și turmeric, home-made. De la Retro Cafe am dat telefoanele necesare
pentru a programa vizitele la „Manufactura de Brânza” și cramă.

Am stabilit cu tânărul antreprenor fondator al Manufacturii,
Istvan Varga ( am înțeles că a apărut si la Euronews, atât este de faimos) să
mergem în satul Cund, unde ne aștepta mama domniei sale, iar pe drum ne-am
intersectat, și recunoscându-ne ( e drept, puține mașini de București la ora
aia pe acel drum 😉), ne-a sunat. La micuțul magazin ne
aștepta,  cu o varietate mare de brânzeturi
maturate de excepție dar și cu tolba plină de povești, doamna Varga. Am aflat
astfel că toată brânza se produce din lapte de la văcuțele din ferma proprie ( că
exista lapte „de iarbă „( brânza preparată vara si vândută iarna) și lapte „de
fân” (cu gust mai pregnant, cum am cumpărat noi, brânză preparată iarna și
vândută vara); că brânză se maturează doua luni; că afacerea fost pornită acum
zece ani de către Istvan, în urma unui curs intensiv de preparare a
brânzeturilor maturate cu profesori elvețieni, care vin și in zilele noastre de
două ori pe an la Cund pentru a verifica calitatea produselor; am cumpărat brânză
nature, brânză cu nuci în coniac, cu leurdă, cu busuioc si spirulina, cu
chimen, cu ciocolata si chilli, precum și maturată în vin roșu. Ce mi se pare
extraordinar că un tânăr ( avea 32 de ani atunci) dintr-un sat oarecare, din
mijlocul României, a reușit să facă o schimbare colosală (familia sa avea ferma
de vaci de peste 20 de ani, vânzând laptele simplu la fabrici de lactate),
punând pe hartă un loc minor,  in care,
totuși să vrei să ajungi, pentru produse de prima calitate, made in Romania.( Toate
brânzeturile se pot achiziționa și online, se trimit acasă cu firma de
curierat, bine ambalate, cu pungi de gheață).M-am bucurat enorm că am avut
ocazia inedită de a pătrunde puțin în culisele unei afaceri create cu sufletul
(precum a mea), și că există și la noi în țară  locuri făcute faimoase de câte un OM plin de
talent, creativitate și hărnicie. ( în același sat se află și Valea Verde
Retreat, aparținând altui „faimos” om de afaceri (dătător de șpagă), până recent
vice premier 🙃).

Următoarea vizită am făcut-o la crama Villa Vinea, un
domeniu vini- viticol de 70 de hectare, in plină regiune a Târnavelor. Din
păcate ( sau poate, din fericire?), acest domeniu splendid a fost descoperit de
către italianul (?!) Heiner Oberrauch, fondator al grupului de firme Oberalp (
1981), producător de echipament pentru sporturi montane. Ei bine, acest potent
om de afaceri de succes mondial,  s-a
îndrăgostit de o zonă din România si a creat o minune in localitatea Mica, lângă
Târnaveni, in județul Mureș.

Noi am făcut mai mult decât o simplă vizită  ghidată prin cramă și împrejurimi, am avut marea
bucurie și satisfacție de a degusta 5 soiuri de vin, alături de o selecție de
brânzeturi maturate ( oare le ghiciți proveniența?🙂)
și salamuri delicioase.

( Trebuie să mărturisesc că eram șoferița acelei calatorii,
așadar, am degustat extrem, extrem de puțin  dar suficient încât sa-mi dau seama că
vinurile sunt de excepție).

Am debutat cu un spumant excepțional, Cuvee Celest,
fermentat și maturat 3 ani în sticlă- extraordinar ( o sticla în frigiderul
propriu așteaptă un motiv grozav ca sa fie deschisă 😆);
a urmat ( cel mai banal vin, după mine) 
o Feteasca Regală , urmat de un Kerner ( soi de sorginte germană)
excelent ( am cumpărat chiar 2 sticle pentru acasă),  după care a venit revelația absoluta: Argilla-
un vin cu o personalitate de excepție, maturat un an și jumătate în baric și
încă doua ani în sticle, cupaj de Fetească Regală, Fetească Albă si Sauvignon
Blanc – din păcate, se vinde doar în varianta magnum ( 1,5 l) și am decis să
amânăm achiziția până ne strângem mai mulți amatori de vin excelent. Am
terminat degustarea cu un vin roșu excelent, Rubin, un cupaj elegant de Merlot,
Zweigeit si Fetească Neagră baricat. Am adăugat coșului de cumpărături și doua
(!) sticle de spumant rosè, deoarece oferta de nerefuzat era 1+1 ( o sticlă
gratuită la o sticlă cumpărată). Cu mașina plina de brânzeturi și sticle de
vin, ne-am îndreptat către castel, pentru o ultima seară plăcută. Am ieșit la
cina cu noii noștri amici, unde am dezbătut in preajma unei sticle de Kerner
Villa Vinea parfumat, ce a stropit o cina gurmandă, sub cerul limpede și plin
de stele.

Când am avut răgaz ( înainte de culcare îndeobște) am citit din
volumul „ Inimă neagră ca noaptea”, roman polițist din seria Cormoran Strike,
de Robert Galbraith (pseudonimul J.K.Rowling, pe care am și aniversat-o pe 31
iulie 😃).
 Din păcate pentru mine, ca mare
admiratoare, mai am la dispoziție de a descoperi încă un singur roman din această
serie, celelalte 6 fiind citite cu sârg 🙂).

Am descoperit cu ocazia acestei scurte însă cuprinzătoare
vacanțe, locuri extraordinare, oameni valoroși și calzi, istorii impresionante,
senzații de neuitat, experiențe inedite, care mi-au bucurat enorm sufletul și
trupul. Vom reveni cu siguranță la frumosul Castel Haller ( care, deși poate puțin
cunoscut de către noi, „ sudiștii”, era plin ochi de turiști străini).

 

 

 

Am revenit deja de vreo trei săptămâni din vacanța din
insulă Lesbos, Grecia și abia acum încerc să-mi adun gândurile ( am petrecut
între timp un weekend prelungit și minunat într-un loc magic, pe care va trebui,
 de asemenea, să-l descriu) și să fac o
postare care să exprime la adevărata valoare frumusețea acestei insule.

Toată aventura începea în martie, atunci când Fabrica de
Vacanțe lansa o nouă destinație interesantă din Grecia, insula Lesbos, cu un
cadou de Ziua Femeii pentru toate doamnele care achiziționau ( împreună cu
partenerul lor) un pachet de vacanță de o săptămână, primind gratuit biletul de
avion. Și cum eu sunt mereu cu ochii pe oportunități, n-am pregetat sa ne înscriem,
deși plecarea se făcea abia peste 4 luni.

Zborul a fost cu un avion charter Tarom, confortabil și nu
prea plin, am zburat aproximativ o ora și am și aterizat pe Aeroportul
Internațional „ Oddyseas Elytis” din Mytilene, capitala insulei. Lesbos este a
treia cea mai mare insula din Grecia ( după Creta și Evia) și se
autointitulează „Insula ouzo-ului”. Evident, e intrată în folclorul urban ca și
insula poetei Sappho, cu derivațiile de rigoare 😁.

La aeroport am fost așteptați de către personalul agenției,
care ne-a împărțitdericele două autocare, care ne conduceau fiecare turist la
locul său de cazare. O organizare excelentă, făcută cu profesionalism și
dedicare, au făcut din călătoria noastră ( din nou, cu Fabrica de Vacante,
precum cele doua croaziere, dar si insulele Skiathos, Rodhos, Ischia) una specială
și de neuitat.

Noi am ales o cazare la o vilă situată la 50 m de plaja în
localitatea Anaxos, aflată în nordul insulei, la aproximativ o ora cu mașina de
aeroport, respectiv capitala Mytilene ( nevizitată de această dată). Plaja din
Anaxos este una de tip Blue Flag, una dintre cele 33 de plaje din insula Lesbos
si una dintre cele 625 de plaje clasificate astfel din Grecia. Acest tip de
clasificare presupune 33 de repere,  care
țin de aspect, puritatea apei mării, curățenia plajei, siguranță, și altele.

Am locuit într-o viluță confortabilă, cu doua camere și o terasă
pe care obișnuiam să ne savuram micul dejun, cu produse locale, înconjurați de gradină,
privind marea albastra.

Aceasta insulă are o suprafață de cca 1650 km și un litoral
de peste 320 km, e măricică, cum spuneam, așadar am ales să închiriem o mașină
pentru trei zile, in care am parcurs cca 530 km. Am cerut neapărat o mașină cu
cutie de viteze automată întrucât drumurile din Lesbos ( foarte bune toate) au
multe serpentine și curbe în ac de par, drumurile pot fi și foarte înguste,
trecând prin sate cocoțate prin munți sau, direct, pe malul mării. O mașină cu
cutie manuală ar fi greu de condus pe aceste șosele.

În zltele fără mașină, mergeam la plaja „ noastră „ unde obișnuiam
să stăm confortabil sub umbrelă, cu cărțile, să citim, să bem cocktailuri si
cafele ( paturile de plaja si umbrela erau gratuite, cu condiția consumului de
băuturi in suma de 9 euro), să facem băi in marea de cristal, să mergem la prânz
la taverna de lângă si să mâncam numai bunătăți (sănătoase!). Referitor la
mâncare, am savurat atâtea feluri de mâncare de excepție, meniu bazat doar pe
pește și fructe de mare, însă toate de o prospețime absolută (  și la prețuri foarte prietenoase). Diminețile obișnuiam
să ne preparăm acasă sandvișuri cu pâine neagră,  brânză de oi de Mytilene și măsline  locale, dar si roșii si ardei proaspeți,
alături de un iaurt gras, cu miere de cimbru din insulă, toate cumpărate de la
supermarketul Kostas.

Această insulă pare a fi o oază de liniște și pace, nu erau
foarte mulți turiști când am fost noi, la mijlocul lunii iulie, dar senzația
generală a fost de ospitalitate supremă, și de primire pretutindeni cu brațele
larg deschise de către localnici.

Lesbos este de origine vulcanica însă cei patru vulcani au
erupt acum…20 de milioane de ani, făcând-o să fie pe trei sferturi împădurită
și verde ( păduri de pini si livezi de măslini) iar un sfert este arid, dându-i
un aspect de sol lunar. Tot în Lesbos exista geo-parcul Pădurea Pietrificată (
ceva similar existând doar in California), o porțiune uriașă de teren pe care s-au
găsit trunchiuri de copaci si alte fosile de plante, parte dintr-o pădure tropicală
care a existat acum 20 de milioane de ani, fiind transformate in piroclaste ca
urmare a unor erupțiii vulcanice extrem de puternice.

Am vizitat muzeul aferent, întrucât parcul ( monument
UNESCO) este uriaș și nu am dorit sa umblăm prin soare prea mult.

Am vizitat și 4 mănăstiri interesante, dar cel mai mult m-a
impresionat mănăstirea Ypsilou, construită din secolul 14, pe vârful unui munte
de 634 m, pe un loc descoperit in anul 800 de către Sfântul Theofanis Singrianis).
Acolo am interacționat cu un călugăr, care vorbea o engleză impecabilă, ceea ce
a făcut ca această mănăstire să devină preferata mea, poate și datorită
drumului ( fără parapet), atât de greu de parcurs până la ea.

O altă mănăstire care m-a impresionat este Limonos, cu
aspectul său de arhitectură catolică, cu claustru și ansamblu de chilii, precum
și o pergolă de viță de vie ( cu struguri) care duce pana la intrarea
impresionantă. Aceasta a fost construita în secolul  16 de către Sf. Ignatius, fiind recunoscuta și
ca ( singură!) școală ce a funcționat pe insulă  aproape 400 de ani!

Insula Lesbos a făcut parte din Imperiul Otoman cca 450 de
ani, deși a fost locuită încă din epoca fierului; după o antichitate prosperă,
a fost condusă de către Imperiul Bizantin și cu o scurtă perioadă de dominație
genoveză 🙂,
și face parte din Republica Elenă ( mă rog, atunci se numea Regat) din 1912.

Am avut zeci de experiențe inedite, cu munți și șosele
abrupte, unele prin sate răzlețe, șoseaua trecând printre mese cu oameni
care-si beau liniștiți cafelele, dar si cu plaje inedite și cunoscute doar de localnici
( printre ele, Tsonia, o plaja cu nisipul roșu, unde ne-am schimbat în mașină, fiind
un loc păstrat aproape secret de către localnici), in care baia în mare la
orele leneșe de după-amiază a fost de neuitat. Am primit de la proprietarii
firmei de închirieri de mașini ( după negocieri strânse) și o lista cu locuri inedite
și speciale, precum taverna Kyma ( Valul), la care, numai drumul  de 800 m, direct pe malul marii ( fără balustradă),
un loc paradisiac, cu o mâncare să-ti lingi degetele. Efectiv, mă pierd printre
amintirea nenumăratelor caracatițe, calamari, sepii umplute dar ( mai ales)
sardine ( cele mai bune ever), lupi de mare, bibani de mare, barbuni si toni negri,
toate la grătar , cu acompaniament de horiatiki salata, tzatziki, horta și
vlita ( trebuie să comandați ca să aflați ce sunt 😆),
„stropite „ cu ouzo si vin alb, local, parfumat si rece. Cred că toate
preparatele pe care le-am consumat in aceasta vacanta au fost extrem de
proaspete, prinse in dimineața respectiva din marea bogată.

Cred ca deja de a treia zi ne-am dat seama că nu vom puteam
mânca trei mese pe zi (cum ne propusesem 😁), așadar am înlocuit cina cu
…cocktailurile, unele dintre cele mai corecte ( efectiv, un pahar avea
puterea sa te turtească lejer) si mai bune băute de mine.

În fiecare seara am avut bucuria sălbatică ( și gratuită) a
apusului, când soarele imens se ducea la culcare în marea splendidă. Deși în
inima mea, cele mai frumoase apusuri erau încoronate cele de la Tel Aviv,
acestea din Anaxos, Lesbos, le-au detronat lejer prin beția de culori, de
nuanțe de roșu, portocaliu, galben, auriu, care te copleșește ( și nici nu
trebuie sa filtrezi pozele 😉).

În penultima seară am luat un „ sunset cruise”, în care am
mers cu barca „ Calypso” ( cu fund de sticla și capacitate 15 persoane) pana pe
Insula Iepurilor, o insuliță pustie, vis vis de Anaxos, pe care trăiesc doar câțiva
iepuri de casă (?!)- sa nu mă întrebați cum au ajuns aceștia acolo, cert e ca
fiecare barcă ce poposește acolo, lasă mâncare iepurașilor drăgălași, și căprițelor
de acolo. Am primit și o gustare simplă și gustoasa (pâine proaspătă, brânză
feta, roșii și castraveți  și pepene
roșu, acompaniate de un pahar de vin alb, care, pe muzica divină a lui Andrea
Bocelli, ne-au oferit magia unui apus ce mi-a adus lacrimi de emoție în ochi.

În ultima seară am fost în orașul Molyvos, a cărui cetate
impresionantă o puteam zări chiar de la noi, de la Anaxos. Această fortăreață
mândră, care domină locul încă din antichitate, unde trona Acropolea antică,
fiind apoi înlocuită in secolul 13 cu o cetate bizantină, iar in 1373, pe
timpul dominației genoveze, renovată din nou. Abia perioada otomană a croit, începând
din 1462,  forma recognoscibilă si azi, a
cetății Molyvos ( Methimna). Întrucât orășelul Molyvos se desfășoară pe pante
abrupte ( și multe trepte), am ales să urcăm până în vârf și să coborâm pe jos,
în port, unde am găsit un bar grozav, de nișă ( printre multiplele restaurante și
pizzerii, mega turistice, pline ochi de lume…), unde am savurat un cocktail reușit
( și mi-am însușit cârligul de rufe din lemn cu care era prinsă nota de plată,
întrucât ”sufăr” la acest capitol, cu cele din plastic ce par de unică
folosință 😆).

Insula Lesbos este foarte cunoscută pentru uleiul de măsline
( se spune ca sunt plantați peste 11 milioane de măslini) dar și pentru băutura
celebră ouzo ( produs autentic grecesc). Orășelul Plomari ( din sud , n-am
ajuns) are și un muzeu dedicat acestui distilat din struguri, aromatizat cu
anason, și care se albește dacă adaugi apă, derivat din numitul tsipouro,
băutură pe care au preparat-o inițial călugării de la Muntele Athos. Se mai
spune ca e singura băutură alcoolică ce poate fi băută pe căldură ( confirm 😆).

Am avut și o alta experiență inedită la „atelier” de miere,
o firma de familie care produce miere excelentă de peste 30 de ani, și care
ne-a convins să aducem în valiză ( cu avionul, la cală) cinci borcănele de
miere delicioasă ( din flori de..erica sau iarbă neagră – preferata mea, din
flori de castan- foarte ciudată dar interesantă, din cimbru, flori sălbatice și
din flori de citrice).

În Lesbos am interacționat cu foarte multe pisici, dar doua
dintre ele mi-au rămas la suflet și ( ssst, nu mă spuneți 😆)
dar daca nu am fi călătorit cu avionul, două dintre ele ar fi fost azi la noi
in casă.

În concluzie, am petrecut o săptămână de vis, într-o insulă
fermecată, in care am avut de toate: liniște, tihnă, mare, munte, păduri, apusuri,
mâncare excelentă ( și băutură), experiențe unice și inedite, ospitalitate,
bucurii și răsfăț.

PS ne bate gândul foarte serios sa repetăm în septembrie 😉.

Milano- dubla cinciAbia ne-am întors din cea de a cincea vizită la Milano,acest oraș mai degrabă pe gustul unora ( și nu și a altora 😄).Recunosc, nu se numără nici printre locurile mele favorite dar nici nu-midisplace, îl găsesc extrem de interesant și de viu, în măreția sa economică si culturalăactuală. Cred că cea mai mare eroare e să îl compari cu bijuteriilearhitectonice renascentiste, de care abundă Italia. Am ales Milano de această datăpentru concertul „Radical Optimism” al artistei de renume mondial, Dua Lipa. Amvăzut-o și acum fix 3 ani la Madrid, iar în noiembrie trecut, atunci când s-aupus în vânzare biletele pentru pre-sale, am ales Milano ca pe o destinație ușorde atins din București.Am decolat vineri după-amiază și ne-am întors duminicaseara, petrecând practic puțin peste 48 de ore, care au fost, însă  pline de miez și de bucurie.Am ales să zburăm cu Ryanair la Bergamo, unde petrecuserăm câtevazile anul trecut, in august și ne plăcuse mult orașul.Din aeroportul Bergamo am luat imediat un autocar care, dupămai puțin de o ora, ne-a lăsat la Gara Milano Centrale. De această dată, amales o cazare în cartierul San Siro, întrucât concertul s-a ținut la IppodromoSNAI La Maura, hipodromul milanez, loc în proximitatea stadionului și pe carese țin concertele mari, cu mult public. Inaugurat în 1920, acest hipodrom, străjuitde o statuie a calului lui Leonardo, găzduiește atât curse de cai cat siconcerte muzicale. Am închiriat, așadar, un apartament în zona Quinto Romano, unfost sat încă din antichitate,  anexatorașului abia în secolul 19. Se numește așa datorita faptului că până încentrul Mediolanum ( denumirea antică a Milanului) existau cinci stații de poștă,de câte o milă. Până la locația concertului, am parcurs tot cinci stații ( însăcu autobuzul 80 😆).Datorită distanței mari dintre cazare și centru, am mers dela gară direct către cina rezervată la Nebbia, această neo- trattorie din zonaNavigli, unde, intr-un ambient minimalist și elegant, cu accente moderne, ne-amdelectat papilele cu specialități lombarde, reinterpretate. Am savurat îndeschidere o foccacia home-made, cum nu am mai gustat vreodată, apoi anșoa pepâine prăjită cu unt de…curmale, urmat de ton la grătar pe pat de vinetecoapte ( știți vinetele acelea înainte de a deveni prin frecare cu ulei,  salată?), stropit cu un vin alb lombard,elegant și distins. Sorbetul plutind în must de smochine a încheiat masa cubrio.Am luat apoi un taxi, condus de un șofer extrem de simpatic,al cărui fostă soție și mamă a unicului fiu provine din Maramureș, așadar amdiscutat aplicat atât despre România cât și despre Italia, din toate punctelede vedere.Cazarea a fost confortabilă, un apartament de 50 m2, cumicul dejun inclus și pe care-l luam la un bar în apropiere, alături depersoane din cartier, desi aveam si bucatarie complet utilată. După cum ammenționat anterior, cartierul ( San Siro) dă impresia unui mare sat, cu câmpuri(!?), lacuri, parcuri si grădini cu flori. Pentru a lua metroul către centru, amcoborât la stația De Angeli, deschisa publicului in 1966. Tot în această zonăliniștită si frumoasă, am descoperit un loc „magic”, cu peretii tapetați custicle de vin,  care ne-a atras ca unmagnet, numit „Vini d’Italia”, și în care am savurat ( la 11 dimineața 😁)în loc de cafea, câte un pahar de Franciacorta iar următoarea zi, un Altro PoPavese recomandat cu deosebită căldură de către chelneri 🤣.De această dată la Milano, eu mi-am dorit să vizitezFondazione Prada, ambele sedii de la Milano, despre care auzisem multe lucruriextraordinare. Fondată în 1993 de către însăși Miuccia Prada și PatrizioBertelli, această fundație promovează și susține arta contemporană. Inițial,  fundația era implicata in expoziții itineranteînsă în 2015 a fost deschis sediul permanent, în zona de sud a orașului, într-ofostă distilerie, reunind șapte clădiri istorice ( foste silozuri, magazii,laboratoare) dar și trei clădiri noi: Podium, Cinema și Torre ( un turn alb, cunoua etaje, totalizând 60 m înălțime). Tot aici se găsește și faimosul BarLuce, o cafenea- bistro artistică, creata personal de către însuși WesAnderson, marele regizor: „ Am încercat să fac un bar în care să pot petrecedupă-amiaza  mea non-cinematografica” WesAnderson.  Și a reușit un brio să aducăun omagiu cafenelei milaneze par excellence, cu nuanțe de roz si vernil, cu mobilierretro si tapet psihedelic, in stilul anilor  50-60, cu o toaletă cu gresie si faianță instil șah alb-negru si uși masive din lemn castaniu. Evident că am savurat câteo tartă delicioasă cu fructe și o cafea, stând confortabil pe câte un fotoliucu măsuță atașată, ca în avion.Am vizitat „Typologien”, o expoziție de fotografie germanade secol XX, NADA al belgianului  Thierryde Cordier, cu zece tablouri monumentale care te îndeamnă la meditație, expuseîn zona Cisterna; am vizitat The Haunted House sau Torre d’Oro, clădire păstratăintactă din anii 1910, însă acoperită integral cu foiță de aur de 24 carate, șicare găzduiește lucrări de Robert Gober si Louise Bourgeois. Apoi, in Torre (Turnul), o perlă arhitectonică proiectată de către Rem Koolhaas și construitaîn 2018, in care am urcat pana la ultimul etaj cu un lift cu pereții placați cuonix roz, iluminat in stil retro. Doar câteva dintre cele nouă nivele conținexponate, aparținând colecției permanente Atlas, însă toate te lasă cu guracăscată. Am început cu expoziția „ Upside Down Mushroom Room” de Carsten  Höller, o cameră albă, iluminată puternic, incare te miști printre ciuperci gigantice ( Pălăria șarpelui) atârnate de tavan,și la care ajungi după ce străbați un culoar complet întunecat, parcurgândastfel o experiență demnă de Alice în Țara Minunilor. Cred că,  dacă m-aș apuca să descriu toate lucrările extraordinaredin galerie, m-ar prinde dimineața dar nu aș putea trece mai departe fără săpomenesc de „Lalele” lui Jeff Coons ( realizate între 1995 și 2004 șireprezentând un mănunchi de 7 lalele multicolore, realizate din oțel inox,polișat ca oglinda, de dimensiuni 5 x 2x 4.5 m).Cred că cel mai mult la acest spațiu cultural splendid mi-aplăcut împletirea dintre lucrările de artă expuse și locația extradinară și vie.După ce am petrecut câteva ore, ne-am deplasat către celălalt sediu, și anumeOsservatorio.Acest spațiu, cel puțin la fel de interesant ca si primul,  este situat la etajele 5 și 6 dintr-una dintreclădirile centrale din Galleria Vittorio Emanuele II, chiar la nivelul spectaculoaseicupole din sticla și fier forjat ( 1867). Noi am vizitat expoziția „ A Kind of Language:Storyboards and Other Renderings for Cinema”, extrem de interesantă, având privilegiulde a analiza scrisul sau desenele unor regizori de marca precum Georges Melies,Walt Disney sau Ingmar Bergman.După vizitarea acestei galerii extraordinare, am rezistatcumpărării de tricouri ( foarte frumoase, de altfel) Prada x diverși artiști (200 euro), hămesiți fiind,  ne-am îndreptatcătre unul dintre cele mai turistice localuri din zona unde ( noroc cu unconațional, care a știut să ne recomande unicul fel bun din meniu) am mâncat olasagna destul de gustoasă.Am pornit apoi repejor către casă căci era destul de târziuși trebuia sa ne pregătim pentru scopul călătoriei noastre: concertul Dua Lipa.După cum am spus și mai sus, noi o apreciem foarte mult pe această artistătalentată, frumoasă și pe val, neputând rata unul dintre cele mai importante spectacoleale sale. Acest anume concert de la Milano, singurul din Italia, a atras 73.000de spectatori, din toată țara (si nu numai, judecând după numărul mare de limbivorbite în preajmă) . Nu pot descrie cât de ușor s-a făcut atât accesul, cât șiieșirea. Totul a fost extraordinar de bine pus la punct, am stat excelent,chiar pe mijloc, de unde vedeam perfect un ecran uriaș,  dar și scena. Artista a început concertul laora 21,00 fix, așadar a trebuit să așteptăm maxim un sfert de oră de când amintrat;  a cântat continuu timp de 2 ore,a schimbat cinci ținute, a glumit cu publicul,  răstimp în care, pe brățara mea fitness s-auadăugat mii de pași ( de dans) pana la cei 27.000 ai zilei . Ne-am întors cuautobuzul, ceea ce a fost foarte lejer ( și ieftin).Duminică, ultima zi e ședere, am ales să plecam direct laBergamo, de unde urma sa luam avionul abia seara. Am făcut această alegereîntrucât am atins niște standarde milaneze supreme, pe care nu am fi avut cumsa le depășim. După cum spune si titlul, aceasta a fost a cincea vizită laMilano iar in cele patru precedente, am vizitat majoritatea obiectivelor deinteres.Așadar, după micul dejun și pauza obraznicuță de la stațiaDe Angeli ( Vini d’Italia, remember?), am luat trenul de Bergamo si ne-am dus directde la gară la Hortus Bergamo ( un restaurant amenajat intr-un claustru demănăstire, am scris despre el in postarea mea de astă vară), unde am savurat o Cotolettaa la Milanese ( coastă de vițel, cu os, pane și prăjită în unt clarifiat), cuun pahar de Franciacorta ( dacă ați uitat ce e Franciacorta, recitiți aceeașipostare despre Bergamo si Brescia 😁). După prânzul copios, am chemat un taxicare ne-a dus in Citta Alta ( orașul vechi, aflat pe un deal) iar prima opriream făcut-o la La Marianna, cofetărie si restaurant care se laudă că a inventat înghețatastraciatella, in 1961. Adevărul e că mie nu-mi spune mare lucru aceastăvarietate de înghețată ( acum am aflat că se toarnă ciocolată fierbinte pesteînghețată de caimac=fiordilatte, capătând astfel acel aspect specific, marmorat)dar asta „originală” e intr-un mare fel.După înghețată, ne-am dus in Piazza Vecchia, punctul zero alorașului iar acolo: surpriză! În Palazzo della Ragione, construit în secolul 12,fost sediu al administrației comunale dar și al tribunalului medieval- de undedenumirea de Palat al Rațiunii (Justiției), într-o sală uriașă, decorată cufresce splendide, era expusă ( doar de cu o zi înainte!!)  o statuie a faimosului Maurizio Cattelan ( 1960),acest artist mega- controversat al momentului. Doar o scurtă referire lasculptura „America”(ce reprezintă un vas de toaleta din aur de 18k) sau„Comedian” (acea banană lipita de perete cu scotch, vândută cu peste 6milioane de dolari ) si veți înțelege imediat despre cine este vorba.  Evident că și aici e prilej de „wow!” deoarecesculptura din marmură alba de Carrara, ce tronează în mijlocul sălii șidenumita „ November”,  reprezintăun…homeless în mărime naturală, culcat pe o bancă și care…urinează iarlichidul cu pricina, se scurge pe podea ( e apa, nu va temeți 😁).Este descris ca un „ monument al marginalității”, aducând ( vezi Draga Doamne) înprim plan viața celor invizibili, dar și confruntarea publicului cu realitățiignorate și tabuuri, cu o ripostă de genul „ dacă poți cumpăra ușor o armă, dece nu ai putea urina în public?”. Din punctul meu de vedere, mi s-a părutînainte de toate interesantă asocierea unei săli pompoase, istorice, imense, ceare un trecut plin de violență ( ca tribunal ce a fost) cu umilința, sărăcia șiviciile unui vagabond, dar și mesajul că marmura imaculată în care e sculptat, aratăcă fiecare om, oricât de amărât, are in el ceva îngeresc. Dihotomii la totpasul, ah ce-mi mai place!După ce ne-am mai tras sufletul un pic în piață, am chematun taxi care ne-a dus rapid la aeroport, de unde am revenit acasă, unde Bucureștiulne-a așteptat primitor, învăluindu-ne in aromă de tei. (deși și la Milano eraumulți tei înfloriți, care ne-au făcut șederea și mai plăcută ).A fost o călătorie scurtă insă plină de bucurii, pe toateplanurile! 

În ultima vreme am început  să călătorim în Italia cel puțin o dată pe an, dar in anul 2024 am mers de trei ori: Sicilia în ianuarie, Bergamo si Brescia în august și Pisa în decembrie. După obiceiul nostru, conform căruia prețul biletelor de avion dictează destinația 😄, și de această dată S. a găsit o oportunitate către Pisa, prea bună ca să fie ratată, deși nu fusesem atrasă de acest oraș.Mai fuseserăm la Florența și în Toscana dar, de fiecare dată am ocolit ideea de a vizita Pisa, însă acum mi-am dat seama că a trebuit sa-i acordam acestui oraș timpul necesar pentru a ne pătrunde integral de splendoarea sa.

Iar Florența a fost pusă pe lista de către mine, care am urmat un curs de introducere în istoria artei și mi-am dat seama ca cei aproape 12 ani de când vizitasem acest oraș sunt prea mulți și aveam obiective culturale nebifate.

Am pornit la drum în dimineața de 31 decembrie si am ajuns rapid, în mai puțin de 2 ore, găsind un oraș însorit, pe care l-am și luat la pas imediat. Am ajuns imediat în Piazza dei Miracoli ( sau Piazza del Duomo)- nume romantic dat de către marele scriitor Gabriele D’Anunzio, unde se află Domul ( Catedrala Santa Maria Assunta, construita intre1064 și 1118, din marmura alba și gri) Baptisteriul San Giovanni (cel mai mare baptisteriu din Italia, construit intre 1153 si 1363) , Camposanto Monumentale (un cimitir construit în secolul 13, unde se spune că solul în care erau îngropați defuncții era adus de la Ierusalim, singurul loc din complex al cărui acoperiș a fost spulberat de o bombă în aprilie 1945 dar splendidele fresce de pe pereți au fost salvate) și faimosul Turn înclinat (simbolul orașului, în înălțime de 56 m, a început să se încline încă de la începutul construcției, în 1173, datorita solului aluvionar pe care e clădit orașul, stabilizat astăzi la o inclinare de 4 grade).

Pisa este un oraș istoric de prim rang, fiind în trecut o imensă putere maritimă in evul mediu ( făcea parte din cele  patru Repubbliche Marinare ( republici maritime) alături de Veneția, Genova și Amalfi). A ajuns la declin încă din secolul 13, ca urmare a pierderii unei bătălii cu Genova, în 1284, după care portul a fost colmatat de aluviuni și și-a pierdut complet importanța maritimă, astăzi marea fiind la cca 10 km de oraș ( nu se vede nici din turn). Are una dintre cele mai vechi și prestigioase universități din lume, fondată în 1343, printre ai cărei absolvenți celebri se numără Galileo Galilei și Enrico Fermi.

Soarele blând si vremea plăcută, apusul roz si senzația că totul e ușor și cu miez, au făcut din ultima zi a anului una de neuitat. Deși nu aveam nimic stabilit pentru cina de Revelion, nu știu să spun cum ne-a ieșit în cale un restaurant, cu un aspect cam turistic dar un băiat deștept ne-a prezentat oferta pe care o căutam: sa putem alege din meniu doar ce dorim sa mâncăm ( spre deosebire de alte restaurante care te îmbiau cu cine de revelion, cu nuștiucâte feluri și preț pe măsură). Am rezervat o masă și ce noroc am avut: s-a dovedit a fi un restaurant de înaltă clasă iar noi am fost serviți de un chelner pe cât de profi, pe atât de drăguț și de proactiv. Datorită lui am aflat despre vinul Vermentino di Bolgheri, care ne-a „stropit” ospățul de inspirație maritimă. După o selecție de gustări marine, specialități ale bucătarului șef,  printre care și o stridie, care a lansat o serie de cine la care am „recidivat” ( am aflat ulteriorcă  există un obicei, in Franța îndeobște, de a manca stridii de Revelion, și  e asociat cu luxul, prosperitatea și începutul unui an plin de abundență).  După un fel principal de excepție, am împărțit o felie de panetone delicios, cu fructe și sos chantilly.

(La Pisa eu am mâncat în exclusivitate peste și fructe de mare si am băut vinuri albe iar la Florența doar vinuri roșii cu carne și brânză. )

După cina fastuoasă și delicioasă, am pornit către Piazza Cavalieri, lângă „casă ” unde am avut bucuria unui concert grozav, al trupei „Elio e le storie tese”, un grup muzical care activează din anii ‚80, cu texte deștepte și amuzante și care au și câștigat la Sanremo mai multe premii. După concert, pentru ora 12 ne-am dus pe podul Ponte di Mezzo, loc cunoscut de unde se lansează artificiile de Revelion, care au durat 20 de minute. A fost un regal, o beție de culori și de forme, de modele cum nu am mai văzut vreodată. Apoi ne-am dus la cazare, unde ne aștepta o sticla frapată de Franciacorta Millesimato, care a încheiat petrecerea.

A doua zi am intrat în prima biserică din preajma ( Chiesa di Santo Stefano), unde am avut marea bucurie a unei slujbe de început de an, cu cuvinte blânde și pline de miez, care ne-a oferit un balsam pentru suflet. Piazza Cavalieri ( lângă care locuiam) este una dintre cele mai vechi piețe din Pisa, pe locul căreia se afla forumul roman, reamenajată de către Giorgio Vasari, având pe centru statuia lui Cosimo de Medici și  pe o margine, Torre della Fame, loc istoric ( menționat de Dante în „Infernul”) unde a fost închis Ugolino della Ghirardesca.

După micul dejun, am trecut râul  ( Arno), și am vizitat Palazzo Blu, denumit ca atare (Albastru) datorita fațadei sale albastre și care oferă o incursiune în viața orașului între secolele 14 și 19. Deși expoziția – vedetă era cea dedicata lui Hokusai, am ales să vizităm doar expozițiile permanente, unde am putut vedea o colecție impresionantă de imagini din cel de-al doilea război mondial și unde am aflat ca Monuments Men, echipa de experți în artă (despre care s-a și făcut un film cu George Clooney), au acționat fără preget pentru salvarea frescelor din Camposanto, atunci când acestuia i-a fost explodat acoperișul.

După muzeu, am mers la Hostaria delle Repubbliche Marinare, unde am avut un prânz excepțional, cu pește proaspăt, la cuptor, și vin minunat. Apoi cina, la restaurantul La Pergoletta a fost minunată, romantică, cu stridii și pește delicios, stropit cu vin Nebiolo de data asta.

Următoarea zi am vizitat Orto & Museo Botanico ( Gradina și muzeul botanic), la care primul care ne-a întâmpinat a fost Isidoro, motanul gras și portocaliu al locului. Cu un așa ghid de nădejde, ar fi fost greu ca ziua splendidă, de 2 ianuarie, caldă și plăcută, petrecută in cea mai veche grădină botanică din lume ( fondata in 1544!!!!) să fie mai puțin decât perfectă 😉. Zeci de pomi și copaci, unii dintre ei de cel puțin 200 de ani, cu fructe sau nu, arbuști, sere cu plante exotice, desișuri de bambus, palmieri, citrici, camelii înflorite, ghiocei și narcise înflorite, tot ce are natura mai frumos era acolo și se alinia pentru noi. Bonus: turnul înclinat care se ițea peste gard.  După ce ne-am umplut sufletul cu plante și flori, am decis sa mergem în Piazza delle Vettovaglie, unde zărisem cu o zi înainte o vinărie, care oferea feluri de mâncare inedite, precum creier sau ravioli cu cacao, umplute cu rață. Zis și făcut, numai că ce să vezi, pentru a intra,  se stătea la coadă. Așa tare îmi plac locurile de acest gen, în care vin localnici cunoscători de ce e bun…și câtă dreptate am avut sa fim răbdători, deoarece a urmat un ospăț pe cinste, cu feluri de mâncare inedite și extraordinar de gustoase ( în afara anghinarei prăjite, din partea casei căci s-a întârziat cu mâncarea, eu am luat o salata de andive cu bulete din cartofi si hering afumat, precum si sepie umpluta cu pappa al’pomodoro.) și vinul casei, alb.

Seara am cinat la un alt restaurant cu pește, Offish, unde ne-am delectat cu stridii cu gin tonic, urmate de caracatiță la grătar cu…fasole bătută, toate acompaniate de un vin sprințar, Malvasia,  care mergea brici (inclusiv cu stridiile).

După ce ne-am luat cu greu rămas bun de la Pisa, am pornit ( pe jos) către Stazione Centrale, de unde am luat trenul cu care, într-o ora, eram la Florența . Pisa e un oraș micuț, prin care te poți deplasa integral pe jos, inclusiv pana la aeroport, așa cum am procedat noi la întoarcere.

Florența ne-a întâmpinat cu o ploicică subțire, făcând a abundență 😉, după atmosfera primăvăratică pisană, pe care însă, am înfruntat-o vitejește, trăgând valizele după noi, până la hotel. Spre deosebire de cazarea de la Pisa ( un B&B de lux), la Florența am stat într-un hotel, cam la 20 min de mers pe jos până în Piața Domului. Situat într-un palat de secol 18, cu grădină luxuriantă și piscină, aceasta cazare a fost una de neuitat; camera mare și alba, cu un pat uriaș și confortabil si ferestre impozante, cu o baie din care n-aș mai fi vrut să ies, mă făcea să mă gândesc cu drag la ea, abia așteptând să ajung „acasă”. Data trecută am stat într-un apartament situat într-o clădire de secol 15, amenajat elegant și frumos, în zona gotică, mai veche și  îngusta a orașului, în preajma Ponte Vecchio.

De această dată  orașul era extrem de aglomerat, cum n-am mai văzut niciodată, la genul om lângă om. Văzând cozile la bilete și la intrările în Dom și Baptisteriu, am decis rapid ca nu le vom vizita nici de această dată, însă am reușit sa vedem alte obiective cel puțin la fel de fabuloase.

Prima masă ( rezervată încă din tren) a fost cam dezamăgitoare din cauza vinului extrem de scump însă așa și așa ca și calitate ( Brunello di Montalcino Banfi- care se găsește și la Metro) dar am mâncat tripa ( burtă) a la fiorentina și flori de dovleac umplute cu ricotta.

După ce ne-am odihnit puțin la hotel ( cu un pahar de Franciacorta rosè), am pornit să luăm orașul, în care se potolise ploaia, la pas. Un aer primăvăratic ne învăluia iar luna nouă strălucea în conjuncție cu Saturn, dând întregului oraș o poleire magică. Am cinat într-un locșor cvasi secret ( cunoscut majoritar de către localnici), unde am avut parte de niște bunătăți extraordinare. După un platou cu brânzeturi toscane de excepție, am combinat vinul Sangiovese 2021 cu un cocoșel marinat la grătar, cu salată și apoi cu Tiramisu.

Ne-am trezit devreme ca să putem intra lejer la muzeu și astfel, am avut bucuria palatului Medici Riccardi, reședința familiei Medici, simbol al arhitecturii renascentiste timpurii. Construit intre 1444 și 1484, de către arhitectul Michelozzo ( discipol al lui Brunelleschi), la comanda lui Cosimo de Medici, palatul a fost cumpărat în secolul 17 de către familia Riccardi, care l-a mărit, adăugându-i elemente baroce. Capela Magilor, pictata de Benozzo Gozzoli, este o capodoperă greu de uitat.

După aceea, ne-am dus cu grăbire la Cappelle Medicee, locul unde sunt înmormântați toți membrii familiei de Medici, aceasta familie extrem de puternică si de influentă la nivelul întregii Europei ( doar în Franța au dat doua regine), între secolele 14 și 16. Capela Principilor, un mausoleu uriaș, realizat în marmură verde, incrustat cu pietre semiprețioase, m-a dus cu gândul la Taj Mahal, atât ca măreție, cât si ca tehnică de construcție. După ce ne-am minunat si pozat, eu mă simțeam încă nemulțumită,🤪 nevăzând faimoasele grupuri statuare realizate de către Michelangelo pentru mormintele lui Giovanni și Lorenzo (Magnificul), pe care le știam încă din manualul de istorie de clasa a VI-a. Am întrebat un ghid care ne-a îndrumat imediat, sa citim dreapta  către Sacristia Noua, unde se găseau.

Când am ieșit, în pofida soarelui strălucitor, se lăsase un frig ( deși telefonul spunea că sunt 11 grade) și ne-am grăbit sa ne cumpărăm fes și beretă. După o pauză de cafea, am reluat plimbarea, având drept scop de această dată, Officina profumo-farmaceutica di Santa Maria Novella, cea mai veche farmacie din Europa, fondată  în 1381 de către călugării dominicani de la mânăstirea Santa Maria Novella, care au observat efectul dezinfectant al apei de trandafiri. E o experiență în sine vizitarea acestui magazin- muzeu, în care poți mirosi diversele parfumuri sau săpunuri, și nu poți pleca cu mâna goală ( oricât de clasice si de scumpe mi s-au părut toate).

Am vizitat ( vorba vine) apoi și Museo dell’novecento, prin care am dat, de fapt, o tură rapidă, găsindu-l-mai degrabă plictisitor 😆.

Apoi pașii ne-au dus către Enoteca Marione, unde s-a concentrat toată experiența vini-viticolă toscană și florentină a acestei călătorii 🤪. Am ales fiecare meniul de degustare, ceea e a însemnat câte trei soiuri de vin de căciulă; având alături un platou cu mezeluri și brânzeturi fine, am degustat până ( aproape) ne-am îmbătat. La hotel ne-am odihnit un pic întrucât aveam rezervare la Trattoria Cibreo, care face deliciul oaspeților de 45 de ani. Am o poveste interesantă de data trecută, în mai 2013, când mi-am aniversat ziua de naștere la Florența și, chiar în seara cu pricina, dornici fiind să sărbătorim în locul unde se da ( zice-se) ora exactă în bucătăria florentină, ne-am alăturat altor amatori de mâncare bună în ușa restaurantului. La un moment dat, când ne gândeam sa  abandonăm, ne trezim față în față cu un Moș Crăciun înalt, cu părul și barba ca zăpadă, cu o privire albastră, de silex . El ne-a poftit înăuntru și a dispus să ni se pregătească o masă: era fondatorul localului, Fabio Picchi,  un guru al bucătăriei, cu cărți scrise și care a influențat mulți Chefi de renume. Din păcate, de aceasta dată, am aflat cu tristețe că s-a dus într-o lume mai bună, acum aproape 3 ani, dar l-am pomenit cu drag și respect, întrucât a făcut din Cibreo un loc care va fi mereu în inima mea. Acum am savurat un roastbeef fin, cu un sos senzațional și o salată verde, servită integral,  netăiată, doar stropita cu vinegretă, și un pahar de Chianti classico.

A doua zi de dimineață am aflat cu bucurie că, fiind prima duminică din an, Galleria dell’Accademia se vizitează gratuit și am pornit cu încântare să-l vedem pe faimosul David al lui Michelangelo, în original, întrucât cel care flanchează intrarea in Palazzo della Signoria este o copie. Am stat la coadă cam 10 minute și am avut bucuria de a admira zeci de lucrări renascentiste, de primă mărime și valoare. (După cum am menționat, anul trecut am fost privilegiată să urmez un curs de introducere in istoria artei în cadrul Fundației Calea Victoriei, curs de 5 ședințe, fiecare durând 2.5 ore de încântare și profesionalism. Atunci mi-am dat seama că există încă multe opere de artă pe care nu le văzusem).

Apoi am fugit  să onorăm rezervarea la cel ai faimos restaurant al urbei, Sabatini, fondat în 1914,  noroc ca pe drum ne-am „împiedicat „ de cafeneaua Fedora, parte din academia de ospitalitate florentină, unde, în afara unei cafele excelente, am plecat cu sfaturi bune in domeniu și cu o rezervare pentru cină,😉 la un restaurant recomandat de către cei doi profesori, cu care am interacționat.

Sabatini a fost o experiență neplăcută, parcă ne aflam în România, la un local de mâna a doua, unde ți se dau explicații neverosimile la fiecare remarcă ; frigul din incintă nu putea fi remediat, pâinea era veche căci, fiind duminică, brutăria nu lucra(!!!!), vinul turnat de-a dreptul,  dintr-o sticlă deschisa alaltăieri, nici nu a mai fost discutat, bistecca a la fiorentina fără haz avea doar prețul uriaș…nici nu merita să dezvolt aici subiectul, le-am făcut  un review pe măsură si vă recomand sa-i ocoliți!

Din fericire, vizitarea bazilicii Santa Croce „a spălat” toate păcatele lui Sabatini 😁;  această biserică uriașă, supranumita „Templul gloriei italiene” a cărei construcție a început în 1294, adăpostește mormintele lui Michelangelo, Galileo Galilei, Machiavelli, Rossini, Enrico Fermi, precum și cenotaful lui Dante. O atare dimensiune am mai văzut doar la San Pietro, la Roma. Am plecat extrem de impresionați și ne-am oprit direct la…shopping. Fiind început de an, erau sumedenie de reduceri și de atracții, iar magazinele pline de cumpărători.

Am cinat la restaurantul Acquacotta, recomandare de primă mână, nu că  n-ar fi avut clienți celebri precum Steven Spielberg, Cameron Diaz, Michael Buble, Paolo Sorrentino și pe noi 😄. Am mâncat grozav, mai întâi o terină de legume cu sos bechamel, apoi o salata de anghinare cu parmezan și apoi o tocăniță de mistreț cu mămăliguță și hribi 😂, cu un Vino Nobile di Montepulciano ( de să-ți bați copiii, noroc că nu-l aveam la îndemână pe al nostru 😆). Ce mai tura -vura, acea cină a încheiat sejurul florentin într-un mare fel!

A doua zi ne-am grăbit către Santa Maria delle Carmine, unde se află capela Brancacci, cu frescele lui Masaccio, supranumită Capela Sixtină florentina, începută in 1424, cu 50 de ani înaintea celei de la Roma. Din păcate, va trebui să revenim să o vizitam întrucât era închisă in acea zi de Boboteaza. Am apucat-o pe străduțele înguste de pe lângă Ponte Vecchio, podul de referință al Florenței, cu prăvălii de bijutieri pe stânga și pe dreapta sa. Nu știu să spun cum s-a făcut o vrajă de parca am fost atrași în Piazza della Repubblica, loc pe care se afla in antichitate forumul roman și din care s-a păstrat o singura columna denumita „ coloana abundenței”, și unde era o mare fierbere. Când colo, ce să vezi, agățate de Arcul triumfal care domină piața ( Arcone) erau 10 vrăjitoare cu mături😁. În Italia, de Boboteaza „ arriva la befana”, vine vrajitoarea, încărcată cu cadouri pentru copiii cuminți sau cu o bucată de cărbune pentru cei obraznici. Noi ne-am numărat clar printre cei buni, deoarece vrăjitoarea florentina ne adusese sumedenie de cadouri frumoase, inclusiv ceremonia simpatică din piață, cu toate notabilitățile orașului, cu zece vrăjitoare, nu una,  și cu raze de soare strecurate printre nori.

Apoi am luat repejor trenul, am ajuns la Pisa unde era o atmosferă primăvăratică, am băut un Aperol spritz la terasa aeroportului și apoi, cu avionul, fuguța către casă.

A fost o călătorie plină de bucurii, sincronicități și vise împlinite, cu artă și cultură „pe pâine”, cu mâncare și băutură de excepție, cu interacțiuni prețioase și speranța unui an minunat, plin de realizări și abundență , ceea ce vă urez și vouă,  dragi prieteni care mă citiți !

PS: pentru fotografii făcute de mine, va rog sa va uitați pe conturile de instagram și facebook Alina Ana Alecu

În aceasta ultimă parte vă voi povesti despre Agra și împrejurimile sale, orașul devenit celebru datorită ( în mod special) mausoleului construit din iubire, Taj Mahal.

Construit de către Shah Jahan, al cincilea împărat mogul al Indiei, ce a domnit 30 de ani, în memoria iubitei sale soții, Mumtaz Mahal, care a murit la nașterea celui de-al paisprezecelea său copil, la vârsta de 39 de ani, acest monument este considerat a opta minune a lumii, dăinuind de aproape 400 de ani la fel de alb și strălucitor. Shah Jahan a cheltuit aproximativ 78 milioane de dolari (la valoarea actuală) pentru construcția acestui monument uriaș, între anii 1631 și 1653, ceea ce era o avere colosală și în acele vremuri iar când moștenitorul său la tron, Aurangzeb și-a auzit tatăl decis să mai construiască incă un Taj Mahal negru de data asta, pe partea cealaltă a râului Yamuna pentru sine, acesta l-a și arestat la domiciliu, unde a și murit peste 8 ani de detenție. Așadar, ambii soți sunt înmormântați în interiorul Taj Mahal, deoarece cel negru nu a mai fost ridicat ( desi început).

Aceasta este o poveste de dragoste impresionantă, deși Shah Jahan a avut multe soții și nenumărate concubine iar el ar fi putut rămâne în istorie doar ca și unul dintre fondatorii orașului Delhi.

Acest monument splendid, realizat în marmura alba de Rajahstan incrustată cu pietre semiprețioase, a necesitat lucrul timp de 22 de ani și de peste 20.000 de lucrători, fiind doar una dintre clădirile acestui complex, ce se întinde pe 14 hectare. Complexul conține palate, moschei, porți monumentale, grădini precum și locuințele lucrătorilor și artizanilor ce și-au dat obolul măiestriei lor, sub oblăduirea arhitectului șef, Ustad Ahmad Lahori. Practic mausoleul a fost deschis oficial la a 12-a comemorare a morții minunatei regine, Mumtaz Mahal.

Am avut bucuria de a putea închiria un sari pentru vizitarea Taj Mahal precum și beneficierea de serviciile unui fotograf profesionist, pentru imortalizarea diverselor unghiuri, cel mai celebru fiind cel de pe „banca Lady Diana.” Pe aceasta bancă, situată chiar în fața mausoleului, a fost fotografiata Lady Di în 1992, chiar când a fost anunțat divorțul său de Prințul Charles, o poză denotand singurătatea și tristețea maxime..

Adevărul este că această clădire este una extraordinară, nu degeaba a fost desemnată ca monument UNESCO incă din 1983, fiind vizitat de aproximativ 5 milioane de persoane anual și fiind considerată „perla ” Indiei; de altfel și denumirea sa înseamnă Palatul Coroanei. După ce am vizitat Taj Mahal la exterior și la interior ( poza de mai sus e facuta de mine ” pe șest” intrucat fotografierea e interzisă înăuntru), am fost conduși la o manufactură de obiecte din marmură incrustată, artizanii fiind urmașii pe linie masculină a celor care au lucrat la mausoleu. Am văzut cu ochii proprii cum se acoperă cu henna placa de marmură, extrem de albă și neporoasă, pe care se gravează modelul dorit, în care sunt apoi intarsiate bucățile de pietre semiprețioase, șlefuite manual. Bineînțeles că mi-am cumpărat și eu un platou rotund incrustat cu 600 de piese din pietre semiprețioase, precum turcoaze, jasp, jad și cornelian sau „piatra focului”, care strălucește precum focul la lumina unei lanterne sau lumânări. Ni s-a mai spus și ca pereții Taj Mahal se curăță cu o pastă de nămol ( precum o mască facială), după care se clătesc cu apă curată, ceea ce îl face sa arate impecabil după sute de ani de stat în ploaie și poluare.

Spre deosebire de majoritatea membrilor grupului, al căror vis era vizitarea Taj Mahal, pentru mine in aceasta călătorie „la piece de resistence” a fost însuși conceptul de Triunghi de Aur (Delhi- Jaipur- Agra) și am lăsat Agra la urma, deoarece, în afara de Taj Mahal, are mai multe obiective interesante de detaliat.

Cu o zi înainte de a vedea cel mai faimos monument din India, am vizitat o cetate enormă, Fatehpur Sikri, aflată la 22 km de Agra, Fondat ca și capitală a Imperiului mogul în 1571 de către Akbar ( Cel Mare), datorită proximității de lăcașul unui om sfânt care i-a prezis nașterea moștenitorului mult dorit, acest oraș uriaș din piatră roșie, plin de palate splendide, grădini enorme, porți monumentale, printre care trebuie să te deplasezi cu diverse mijloace de transport, într-atât de mari sunt distanțele.

Am avut privilegiul de a merge la mormântul lui Salim Chishti, sfântul sufist care a prezis nașterea prințului Jahangir, fiul împăratului Akbar, loc de pelerinaj în care credincioșii ( și nu numai) își pot „asigura” îndeplinirea a trei dorințe, contra unei mici donații in bani, prin legarea a trei noduri ( și rostirea în gând a câte unei dorințe, corespunzând fiecarui nod) pe o ață primita la intrare, pe care am legat-o de o fereastră din marmură cu arabescuri. Eu, una, abia aștept îndeplinirea lor 😉.

Toate aceste clădiri sunt tipice pentru arhitectura caracteristică Imperiului Mogul, a căror conducători au domnit în India între secolele 16 și 18. Acest stil este o sinteză între influențele islamice, persane, turcești și indiene și sunt îndeobște monumentale, au domuri mari și elegante, sunt perfect simetrice, au grădini luxuriante și vaste, sunt decorate extrem de elaborat cu arabescuri și filigranuri din marmură, au arcuri și portaluri masive și sunt construite din materiale precum marmura albă și gresia roșie.

Cât despre cei șapte împărați moguli principali, care au lăsat moștenire toate aceste cetăți, palate si monumente de poveste, ei erau de origine turco-mongolă ( provenind din spița lui Timur Lenk și Gingis Han) și cei mai importanți au fost Babur, Humayun ( mausoleul din Delhi), Akbar ( Fatehpur Sikri și Agra Fort), Jahangir, Shah Jahan ( Taj Mahal, clădiri importante in Delhi), Aurangzeb și Bahadur. Așadar, Humayun era tatăl lui Akbar, care era bunicul lui Shah Jahan, șamd.

Akbar cel Mare ( 1556-1605), unul dintre cei mai importanți conducători moguli, a construit orașul Fatehpur Sikri și a promovat, încă din secolul 16 toleranța religioasă, creând Din-i- ilahi, o religie sincretică, iar într-unul dintre palatele sale am văzut o coloană ce însumează elemente din cele șapte religii ale momentului: islam, hinduism, creștinism, zoroastrism, jainism, budism și sikhism.

Pe când plecam de la Fatehpur Sikri am avut momentul de grație al unui apus de soare splendid, înroșind întregul cer și punând în evidență și mai tare orizontul.

Agra Fort, situat in statul Uttar Pradesh, centrul administrativ al Imperiului Mogul în secolul 16, reconstruit masiv de către Akbar începând din 1565, înconjurat de 2.5 km de ziduri uriașe, de 21 metri înălțime, ocupă o suprafață de 94 de hectare și e una dintre cele mai spectaculoase cetăți din India. A fost capitală a Imperiului Mogul până când Shah Jahan a mutat-o la Delhi, după cum va spuneam și în partea I. O mulțime de palate, temple, grădini, moschei, porți dar și o vedere deosebită asupra Taj Mahal fac din Agra Fort un loc musai de vizitat în Agra.

Deși un oraș mic ( 1.7 milioane de locuitori), situat pe malul fluviului Yamuna, la 200 km sud de New Delhi, orașul Agra are atâtea obiective turistice fabuloase, care-l pun în rândul întâi pe harta Indiei, și mai are și metrou! După cum spuneam în textul precedent, nu m-am despărțit de grup și nu am mers prin orașe pe jos, cu excepția Agra, când am iesit in formula de 5 pe străzile din proximitatea hotelului, unde, sâmbătă fiind, am avut imensul privilegiu și bucurie de a vedea o nuntă pe stradă. O adunare multicoloră de oameni si decoruri sclipitoare, mirele cu turban intr-o trăsură trasă de cai, o muzică asurzitoare și foarte ritmată m-au transportat direct în ” Eat, pray, love”, în scena nunții lui Tulsi, și mi s-a îndeplinit astfel, încă un vis.

După splendida Agra am pornit către New Delhi, pentru o ultimă noapte până să luăm avionul înapoi, spre casă iar ultima dimineață pe tărâm indian mi-a mai oferit un dar minunat sub forma unui răsărit de soare la fereastră, la ora 8 (!), ce m-a făcut să conchid încă o data că putem primi în continuu bucurii dacă avem inimile deschise și pofta de viață!

Acum o lună și jumătate nici prin gând nu mi-ar fi trecut că aș fi avut oportunitatea de a vizita India și totuși, nu aduce anul ce aduce clipa. Am primit cu bucurie această ocazie fantastică și unică, deoarece, deși aveam pe retină câteva imagini de prin filme, nu aș fi făcut mari eforturi pentru a ajunge aici 😆 Acum însă, că am făcut-o, mi s-a schimbat complet perspectiva și sfătuiesc pe oricine are ocazia de a călători în India, să o facă.

Am zburat cu Lufthansa pana la Frankfurt de unde, după o escală scurtă, ne-am îmbarcat într-un avion Air India cu care am făcut 7 ore până la New Delhi, prima destinație  din cele trei, ce formează Triunghiul de Aur: New Delhi, Jaipur și Agra. Distanțele între cele 3 orașe sunt de aproximativ 270 km-300 km, nu foarte mari, și am calatorit cu un microbuz cochet. Aceasta călătorie a fost una exclusivă, organizată special pentru grupul nostru de 10 persoane, cu cazări și cine în hoteluri de 5 stele și ghizi locali extrem de bine instruiți în fiecare oraș. Deși a durat doar o săptămână, ritmul a fost foarte alert întrucât am vizitat maximum de obiective și am acumulat zeci de experiențe inedite, totul contra cronometru, intr-un timp scurt. Clima a fost perfectă și am înțeles că perioada asta este optimă pentru a vizita India, deoarece temperatura medie ziua era 24 °C iar noaptea in jur de 15 °C. Deși mi-am luat la mine echipament pentru sală și costum de baie, știind ca există piscine la toate cele 4 hoteluri în care ne-am cazat, am ajuns o singură dată să înot, la Jaipur si niciodată la sală . Efectiv, ne trezeam zilnic la 7, având program consistent zi de zi, până la cina care era îndeobște la ora 19. Deși doar o săptămână, mi s-a părut că am acumulat experiențe ca pentru trei luni.

Încă de la sosirea pe tărâmul legendar al Indiei am fost întâmpinați cu ghirlande de galbenele, care simbolizează tradiție, prosperitate și ospitalitate.

Ne-am cazat repejor că am și plecat să facem un prim tur al orașului New Delhi, capitala Indiei, oraș cu o istorie relativ recentă (comparativ cu alte regiuni din India), dar adânc înrădăcinată în moștenirea culturală și politică. Pe teritoriul actual al Delhi au existat de-a lungul timpului 7 orașe, însă dominarea mogulă a pus acest oraș în centrul sultanatului din evul mediu iar anul 1931 a dat naștere New Delhi, sub administrația britanică. După câștigarea independenței din 1947, New Delhi a devenit capitala Republicii India, rămânând același oraș vibrant, ce unește moștenirea culturală cu influențe moderne și tradiționale indiene.

În acea prima zi am făcut un tur cu mașina, observând traficul nebunesc al unui oraș de 10 milioane de locuitori care, împreună cu suburbiile totalizează șocantul număr de…33 milioane locuitori. E adevărat că ce mai înseamnă 33 de milioane dintr-un miliard și jumătate de locuitori? 😁 Pe unde am circulat noi am văzut fel și fel de oameni, dar relativ puțini homeless., în schimb multe scutere, mașini, vaci, gunoaie și porumbei. Întrucât venisem deja fixată să surprind porțiuni de cer roz la apus, brăzdat de găi negre ( așa se numesc acei vulturi de mici dimensiuni care zboară planat prin orașe), dorința mi s-a îndeplinit cu asupră de măsură întrucât am putut admira culorile cerului atât la răsărit, la apus, noaptea și in ziua mare. În India ceasul este mai târziu cu…trei ore și jumătate, întrucât s-a dorit același fus orar pentru toată țara. Am văzut câțiva nori pufoși doar în ultima noastră dimineața, în drum spre aeroport, în rest doar temperaturi de confort perfect, și nici urmă de faimoasa poluare teribilă cu care eram ” amenințați ” de diverșii „binevoitori”.

După acea primă plimbare am început seria cinelor la hotel, cu bufete bogate și luxuriante, în care nu m-am abținut de la nimic ( deserturi și vin incluse) însă nu aș ști să menționez vreun fel de mâncare din care, oricum, puteam doar gusta, atât de iuți fiind toate ( inclusiv cele menționate ca non spicy, adică neiute). Ca și mâncarea chinezeasca, există o paleta atât de diversă de feluri încât e greu sa alegi și sa mai ții minte denumirile 😜.

Următoarea zi am purces la vizitarea orașului vechi Delhi și ne-am început vizita cu moscheea Jama Masjid, una dintre cele mai mari din India, a cărei curte interioară poate adăposti pana la 25.000 de credincioși; construita de vechea noastră cunoștință Shah Jahan („autorul” Taj Mahal) in 1656, este o splendoare de piatră roșie și marmură albă, pentru care a trebuit să îmbrăcăm ( noi, femeile din grup) câte un halat lung, pentru a ne acoperi corpul.

După vizitarea moscheii, am luat câte o ricșă doi câte doi din grup, cu care am fost duși în bazarul aglomerat Chandni Chowk, unde am „aterizat” intr-un magazin de condimente și de unde m-am aprovizionat cu Masala Chai ( un ceai negru cu condimente precum cardamom, ghimbir, scortisoara, piper care se servește cu lapte) dar și cu piper lung, flori de nucșoară și ceai de lemongrass, care ne înmiresmează bucătăria zilele astea 😆

După această experiență intensă prin bazar, am mers către un alt monument relevant din Old Delhi, și anume mausoleul lui Humayun, un monument splendid, care reflectă cu peste o sută de ani inainte de Taj Mahal, iubirea purtată de un partener după moartea perechii sale, însă în acest caz, soția fiind cea care a dispus construcția. Realizat în piatră roșie dar cu o cupolă asemănătoare Taj Mahalului, lucrarea măreață a cărei construcție a fost dispusă de catre Bega Begum, soția preferată a lui Humayun, unul dintre primii împărați moguli, care a murit căzând de pe o scară în propria bibliotecă, beat fiind ( oops!). Ceea ce e demn de remarcat e că acest ansamblu de clădiri mărețe a fost planificat și ridicat la inițiativa unei femei din secolul 16!!!!, lucru rarissim pentru acele vremuri.

Între cele doua experiențe mogule ( musulmane) a fost intercalată și una aparținând unei religii mai puțin cunoscute la noi, și anume sikhismul. Provenind din religia hindusă, fondată in secolul 15 de catre Guru Nanak, adaptată unei secte de războinici care au 5 principii care încep cu litera k ( păr lung, care nu cunoaște foarfecă, turban, un pieptăn mic din lemn pe care-l păstrează în interiorul turbanului, o brățară din fier, un hanger din oțel la brâu și portul lenjeriei din bumbac), se bazează pe egalitate, pe caritate și voluntariat, având o carte sfântă pe care o venerează în temple, cu muzică și meditație. Astăzi numărul sikh este de 30 milioane de credincioși, ceea ce este mult, ținând cont că religia are mai puțin de 600 de ani.

Am vizitat unul dintre cele mai importante temple sikh din întreaga Indie, Gurdwara Bangla Sahib, construit în secolul 17, și loc în care unul dintre cei mai importanți guru în istoria sikh, Guru Har Kishan a stat. De asemeni, acest templu are un bazin cu apa sfințită dar cel mai interesant lucru mi s-a părut bucătăria care funcționează 24/7/365 pe bază de voluntariat (si materia primă, și prepararea, si servirea) care poate hrăni pana la 35.000 de oameni ZILNIC! Oameni din toate categoriile sociale, care consideră ca acea mâncare ( exclusiv vegetariană) este sfințită sau chiar chiar au nevoie de o masă caldă. La cantină se stă pe jos, și se mănâncă din tăvi metalice cu forme iar fiecare mănâncă atât cât are nevoie, risipa alimentară fiind un păcat grav. Am mers și noi și la bucătărie și am rulat cu sucitorul lipii numite roti, din care am și gustat ulterior.

Am primit și un „botez” cu apă sfințită sikh, din care am ezitat să beau ( așa cum făceau enoriașii) , stropindu-mă doar un pic pe fata și pe mâini. În templele sikh capul trebuie acoperit iar eu, purtând în acea zi pantaloni scurți, am primit și o pereche de șalvari ca să-mi acopăr picioarele ( goale, fără pantofi sau șosete).

După aceasta experiență înălțătoare, pentru a încheia ziua corespunzător, am pornit către o cafenea modernă, în care ne-am reintegrat în prezent 😁 ( nu înainte de a-mi fi cumpărat 2 brățări sikh din inox ( kara), câte una pe fiecare mâna, ca „piedici în calea uitarii”). Aceasta cafenea superbă, unde ne-a condus ghidul nostru, era decorată deja cu brad de Crăciun, și am avut prilejul de a încerca un gin roz indian cu apă tonică si petale de trandafiri.

Următoarea zi am pornit către Jaipur, a doua noastră destinație, un oraș istoric condus de maharajahii hinduși, spre deosebire de Delhi și Agra, orașe istorice construite de conducătorii moguli, de religie musulmană. Actualul maharajah are 26 de ani și e o frumusețe de bărbat, ancorat în lumea modernă dar și în tradițiile milenare moștenite de la antecesorii sai. Îl puteți cauta pe instagram, eu il urmaresc 😉.

Intre New Delhi și Jaipur sunt aproape 300 de km și drumul ( deși o șosea bună) a durat destul de mult, făcând și pauze pentru dezmorțirea picioarelor și mers la toaletă- da, am fost la multe toalete publice în India și iată-mă, bine, sănătoasă 😆. Evident, nu erau cele mai curate însă, sinceră să fiu, am văzut si pe la benzinării românești unele asemanatoare🤢. Cea mai tare fază a fost întâlnirea cu o …românca, rezidentă în Germania, la o toaletă publică in the middle of nowhere, în India pe stânga. Cine mă cunoaște, știe câte sincronicități mi se întâmplă în permanență 😍.

La Jaipur am intrat în oraș pe un drum lăturalnic, absolut jalnic, cu maghernițe prăpădite și oameni vizibil nevoiași, de îmi și formulasem ideea ca e un oraș vai de steaua lui 😅. Hotelul fabulos, numai marmură și havuzuri, genul 1001 de nopți, unde am fost întâmpinați de un tip voinic, cu o mustață falnică și straie de maharajah ( care aștepta, precum toți colegii săi din toate hotelurile indiene, bacșiș). Camera de hotel spectaculoasă, decorată bogat, paturile cu așternuturi din bumbac egiptean, baia cu marmura și uși din lemn sculptate, o splendoare (toate hotelurile in care am stat erau de 5 stele, amenajate la perfecție). În acea primă seară s-a ivit unica oportunitate de a merge la piscina ( exterioară) hotelului și, sub oblăduirea lunii și a unei stele strălucitoare, am înotat vitejește ( estimez o temperatura de maxim 17 grade). Eram doar eu și nu pridideam ” to count my blesings”.

Orașul Jaipur, capitala a statului Rajahstan, are o parte veche denumita Pink City deoarece toate zidurile sale au fost vopsite în roz în secolul 19, cu prilejul vizitei printului Albert al Marii Britanii. Înconjurat de munții Aravalli, orașul este o poezie, care a devenit așa poate și datorita ghidului extrem de spiritual și de instruit, ce a făcut din vizitarea Jaipurului o sursă de amintiri de neuitat. Am început descoperirea orașului cu Amber Fort, o cetate masivă pe munte, de culoarea ambrei, la care unii turiști urcau călare pe elefanți, noi urcând doar cu jeepurile. La poalele muntelui, înainte de a urca pe drumul abrupt, am avut ocazia de a mângâia o cobră dansatoare, după ce i-am oferit un mic bacșiș stăpânului care sufla intr-o surlă, precum în acele clișee nemuritoare. Nu mi-a fost frică nicio secundă iar pielea sa e atât de netedă! Am și experiențe anterioare cu fel de fel de animăluțe periculoase, precum șerpi, scorpioni, păianjeni și sunt convinsă că nu există un pericol real.

Amber ( sau Amer) Fort e o cetate fondată de unul dintre primii maharajahi, Man Singh I în secolul 16, pe vârful unui deal, unde o mulțime de palate, temple, grădini și spatii publice și private creaza un cadru de poveste. Prima incursiune a fost în templul dedicat zeiței Kali (distrugătoarea a tot ce e rău), unde, după descălțarea obligatorie ( da, am mers și cu picioarele goale prin spații publice in India și, din nou, n-am pățit nimic), am fost binecuvântați cu un „bindi” roșu în frunte, care te protejează de deochi și ajută la deschiderea chakrei ” celui de-al treilea ochi”. Apoi am tras clopotul pentru conectarea cu divinitatea și purificarea spațiului, dar și atragerea atenției zeiței. Apoi am dansat pe muzica live, o practică spirituală care îmbină estetica cu devoțiunea. O experiență incredibilă, în care am intrat cu inima deschisa și care m-a bucurat enorm.

După vizitarea cetății, am coborât din nou în oraș unde am admirat faimosul Palat al Vânturilor ( al cărui fațadă e decorată cu 953 de ferestre decorate cu grilaje), dar și Palatul Apelor, un palat de cinci etaje, construit într-un lac artificial, primele patru etaje fiind scufundate, loc în care aveau loc piese de teatru la care maharajahii și suita erau aduși în bărci.

După admirarea acestor splendori, am fost conduși la o manufactură de bijuterii, fondată acum mai bine de treizeci de ani și unde ne-am întâlnit cu însuși Moș Nicolae, nimerindu-se exact ziua de 6 decembrie, moș care, darnic cum îl cunoaștem, ne-a adus câte un dar strălucitor ( în ceea ce mă privește, un set de cercei sofisticați și un inel, cu granate, pietre potrivite zodiei mele). În continuare am mers și la o manufactura de țesături, unde am fost impresionați de tehnicile de imprimare ale materialelor dar mai ales, de splendoarea șalurilor de pashmina ( lână obtinuta din barba caprelor de cașmir) și de mătase. Am cerut (si s-a făcut) proba trecerii unui șal din cașmir prin inelul propriu, care ne-a lăsat cu gurile căscate. Deși am probat un sari splendid, din mătase, neanvizajând vreo ocazie de a-l purta, am achiziționat doar pijamale din mătase pentru toți membrii familiei.🤪

După aceea am vizitat cea mai veche și cea mai mare expoziție de instrumente astronomice din lume, Jantar Mantar, construita în 1734, pentru a măsura timpul, a urmări mișcările planetelor, a prezice eclipsele și a calcula altitudinea corpurilor cerești. Aici se afla cel mai mare ceas solar din lume, care are o precizie uimitoare. Apoi am mers la complexul de palate City Palace, unde am admirat colecții de haine și arme ale maharajahilor de-a lungul timpului, fără însă a rata Gaitore Ki Chhatriyan, loc sacru și istoric unde sunt îngropate urnele cu cenușa maharajahilor și a familiilor lor sub monumente sculptate și sofisticate, din marmură albă.

Jaipur mi s-a întipărit în minte cu putere, datorita frumusetii și multitudinii detaliilor atâtor monumente, palate si gradini splendide, de poveste, parcă aterizate în prezent din basmele celor o mie și una de nopți, dar și ghidului care ne-a dezvăluit puțin din spiritualitatea hindusă.

Seara s-a sfârșit cu un spectacol de dans și muzică la hotel, la care am fost invitată pe scenă unde am făcut cu greu față mișcărilor grațioase executate de dansatoare 💃.

Despre Agra și Taj Mahal voi scrie în episodul următor, stați cu ochii pe mine 🤓

Aseară m-am întors dintr-un citybreak la Londra, oraș pe care îl iubesc încă din anii mid 90 când îl vizitam prima oară și în care mă întorc mereu cu drag și descopăr noi și noi experiențe(pentru detalii,  a se reciti postarea mai veche despre Londra). De această dată am revenit abia după 5 ani ( nu știu când au trecut) și am savurat din plin cele 4 zile cât am poposit pe meleagurile sale primitoare.

Mai explic o data pentru cine nu mi-a citit niciodată postările: înainte de a călători oriunde (chiar și loco), mă informez temeinic despre hoteluri, evenimente culturale, spectacole, restaurante, cafenele, teatre, muzee,  fac rezervări și cumpăr bilete din timp. Analizez temeinic meniurile localurilor și decid dacă sunt potrivite pentru noi, nu las nimic sa mă surprindă nepregatită. Pornind de la aceste premize, adăugând bucuria călătoriei și optimismul natural, efectiv nu pot da greș 😉.

Și de această dată totul a mers perfect, călătoria cu Ryanair a fost confortabilă și ușoară, am ajuns rapid la aeroportul Stansted, de unde se ia trenul  Stansted Express către gara Liverpool Street ( ce-i drept, biletele de tren au costat cam trei sferturi din valoarea celor de avion 🫣). De aceasta data am locuit la un hotel de 4 stele din Trafalgar Square, în „buricul târgului”, care a avut o reducere de tarif importantă, ceea ce l-a făcut relevant. A propos de hotelurile londoneze de 4 stele in care am stat, am observat de multe ori că, deși pot avea intrări și holuri monumentale, camere mărișoare și confortabile, o patină inerentă poate fi observată pe coridoare, la mocheta uzată sau chiar de data asta, în baie, unde robineții păreau de 20 de ani, deși obiectele sanitare erau Villeroy& Boch. Am făcut o paralelă cu hotelul de 4 stele în care am stat la Budapesta și de care eram convinsa că e de 5 stele, atât de splendid era. Sigur că Budapesta nu e Londra, dar comentam și eu 😂.

Una peste alta am stat atât de convenabil și de central încât am mers majoritar pe jos deoarece obiectivele erau toate aproape.

De cum am ajuns și ne-am cazat, am și plecat către primul nostru High Tea, la St James Hotel & Club, în cartierul cochet adiacent, St James. Am trecut pe lângă palatul cu același nume, cea mai veche reședință regală, aflat în posesia Coroanei britanice de aproape 500 de ani. La ceaiul de la ora 4 am savurat o sumedenie de sandvișuri gourmet, brioșe cu o smântână atât de groasă încât părea unt și dulceață de căpșuni, dar și o tavă plina de prăjituri fine și delicioase,  împreună cu ceai excepțional. Am descoperit cu această ocazie că, adăugând lapte de ovăz, aroma ceaiului Victoria’s Earl Grey este potențată,  transformându-se într-un adevărat elixir. Trebuie să mărturisesc că nu am mâncat atunci totul ci am cerut la pachet majoritatea prăjiturilor, pe care le-am savurat la micul dejun ( și cină) a doua zi.

După ceaiul elegant, am pornit la pas pe faimoasa strada Pall Mall ( și am aflat cu stupoare că se pronunță Pæl Mæl si nu Pol Mol cum zicem noi în România), un bulevard de 650 m lungime, construit in 1661, pe vremea regelui Charles II si în ale cărui clădiri monumentale există și azi cluburi de gentlemani si magazine fabuloase. 

După ce ne-am schimbat, am pornit către Covent Garden, zona în care se află cel mai nou deschis restaurant al lui Jamie Oliver. Eu sunt cel mai înfocat fan al acestui Chef extraordinar, pe care-l știu de peste 25 de ani, din paginile revistei Marie Claire, varianta britanică, revistă pe care o devoram în acea epocă. Apoi au apărut emisiunile lui televizate si cărțile de bucate traduse, iar eu am avut privilegiul de a savura prânzuri si  cine la restaurantele  lui,  15 si Jamie’s Italian ( care s-au închis între timp).

Această nouă locație ( pe Catherine Street) este una de excepție, elegantă și totodată prietenoasă, plină de amatori de mâncare bună si atmosfera plăcută. Am avut o seară minunată, romantică, cu mâncare delicioasă.

Sâmbăta a debutat cu un tur de librarii întrucât S. iși dorea o carte medicală și am mers în câteva librarii pentru a căuta. În timp ce el analiza de zor oferta uriașă, eu am citit în tihnă dintr-un exemplar semnat de autor al volumului Nexus, cea mai recenta apariție a lui Yuval Noah Harari. După cărți, a urmat plimbarea prin parfumeriile Jo Malone, în căutarea Gardenia and Oud Absolu, care însă nu m-a mai ebluisat ca în Hong Kong vara trecută și am decis sa nu-l cumpăr.

Pe drumul către restaurantul cantonez Hakkasan ( o stea Michelin), ne-a ieșit în cale Iconic Images Gallery, o galerie de artă fotografică, despre care aflasem fix înainte de plecare din documentarul despre Faye Dunaway, întrucât fostul ei soț era regretatul fotograf Terry O’Neill, ale cărui opere erau afișate în număr mare pe pereții minunatei galerii.

La restaurant am avut un meniu asiatic de excepție, cu 3 feluri delicioase, și un pahar de Moët. Toată acea atmosferă întunecată, printre panouri traforate din lemn negru, tacâmurile si vesela, luminile intime, au făcut ca experiența la Hakkasan să fie unică și să mă simt ca în Hong Kong.😄

La întoarcerea către hotel pentru a ne schimba pentru seara de operă, am dat peste Denmark Street, unde detectivul meu favorit ( din seria de romane ale lui Robert Galbraith , pseudonimullui J.K. Rowling), Cormoran Strike își are biroul.

Mai aproape de hotel, am făcut o pauză binemeritată  de ceai la Clermont ( fost Charring Cross ) Hotel, deschis în 1862. O alta experiență minunată deoarece toate aceste clădiri vechi au viață și îmi transmit toată măreția lor, fostă și actuală.

Sâmbăta seara am avut bilete la Royal Ballet and Opera ( Opera Covent Garden, cum o știm noi, românii). Am reușit sa găsesc bilete ieftine în sala mare ( data trecută văzusem un spectacol la Linbury Hall, o sală adiacentă). Mai fusesem acum foarte mulți ani dar  de aceasta dată am avut norocul unei seri de balet contemporan, preferatul nostru.

Clădită pe locul in care a existat un teatru muzical încă de acum aproape 300 de ani (!?), această sală impresionantă ( ce poate primi cca 2200 melomani),  ne-a delectat cu o serie de piese de balet contemporan al căror crescendo a culminat cu lucrarea The Statement, care m-a lăsat cu gura căscată ( în pofida faptului că văd mult balet contemporan de cea mai buna calitate). Altminteri, lume amestecata, îmbrăcată variat, de la ținută cu joben și rochie cu spatele gol, la nelipsiții blugi și pulover. Deși aveam locurile la cucurigu ( ce așteptări să ai pentru …13 lire/ bilet?), am văzut neașteptat  de bine. A fost o experiență extraordinară,  și foarte norocoasa întrucât am văzut un spectacol pe gustul nostru, într-o sală istorică, și cu bilete la un preț foarte convenabil. Si iată cum s-a sfârșit o zi cu 20.500 pași 🙂și multă artă!

Duminică am avut un program și mai plin: am debutat cu micul dejun la Henri, un bistro recomandat de Dua Lipa în publicația ei online, Service 95. Apoi a trebuit să luăm metroul către Palatul Kensington, unde aveam bilete de vizitare începând cu ora 11:00; am vizitat după ce am ținut  toată lumea prezentă un moment de reculegere deoarece în Marea Britanie se comemorează Remebrance Day atât pe 10 cât și pe 11.11, când se cinstește memoria celor ce și-au dat viața în timpul celor două războaie mondiale. Din acest motiv,  majoritatea oamenilor poartă la rever o insignă sau broșă în forma de mac, aceste flori simbolizând sângele vărsat. Bineînțeles că ne-am cumpărat și noi și le-am purtat cu mândrie. Muzeul – palat este în continuare locuit ( bineînțeles, altă aripă decât cea vizitata de toată lumea) de membri ai familiei regale, Prințul William și familia sa dar în trecut aici a locuit Lady Diana cât și regina mamă.

Construit în 1605 și lărgit în 1689 pentru regele William ( de Orania) și soția sa, regina Mary, palatul a fost în permanență locuit de membri iluștri ai monarhiei britanice, culminând cu Regina Victoria care a văzut lumina zilei la 24 mai 1819 între acești pereți. Față de când am vizitat eu, în trecut, acum muzeul e curatoriat într-o manieră mai aerisită, mai modernă și mai ușor de perceput. Am avut și bucuria unei intervenții istorice ținute de unul dintre ghizi, cu care am interacționat un pic mai târziu, aflând cu delicii ca vizitase România acum…50 de ani și își amintea cu mare plăcere.

După vizita regala, am mers sa luam prânzul la The Orangery, un restaurant chic, amenajat în fosta seră de portocali, construita în…1704 ( cu sistem de încălzire în pardoseală) și unde, cu o săptămână în urma, avusese loc un dineu de mare clasă, organizat de către firma Estee Lauder și având drept invitați doar lume bună.

Am savurat  bunătăți sănătoase și delicioase și ne-am simțit extraordinar dar a trebuit să fugim din nou, căci aveam bilete la muzicalul Hadestown, în cealaltă parte a orașului. Acest muzical, compus de o americană extrem de talentata, Anaïs Mitchell, a avut premiera pe Broadway după care a fost montat și la Londra, mi-a fost recomandat de către Dan Byron, fondatorul și solistul extrem de talentat al formației Byron. M-am încrezut în gustul său impecabil și am văzut un spectacol de excepție, relativ simplu dar de mare impact, despre ( trista) legendă a lui Orfeu și Euridice. Am avut ( din nou) bilete ieftine, pe ultimul rând la balcon dar am văzut si auzit foarte bine. O zi impecabilă nu putea să fie încheiată decât cu ceva grandios, și ce credeți, am găsit un loc și mai și 😉 care se numește Brasserie of Light. Aflat într-o aripă a celebrului magazin universal Selfridges (fondat în 1908), acest restaurant de excepție , contemporan și elegant, decorat cu lucrări ale celebrului artist Damien Hirst, dintre care sculptura unui Pegasus de 24 de picioare lătime, acoperit integral cu cristale, planează deasupra mesenilor , protejându-i. Mâncarea și băutură de excepție și, deoarece am anunțat dinainte că avem o aniversare, am primit un desert delicat din partea casei, cu o urare scrisă pe o plăcuță de ciocolată!

Luni, ultima zi a sejurului nostru s-a soldat cu un mic dejun excepțional la Ole & Steen, o brutărie daneză, cu peste 100 de filiale în Danemarca, Marea Britanie și NY, unde am savurat cel mai bun avocado toast din lume și o tartă cu zmeură, lângă cafe latte cu lapte de ovăz. Apoi fuga, fuga, la coadă la National Gallery, repejor, înainte de avion. Acest muzeu excepțional, vizitat de către mine de multe ori, mă vrăjește mereu dar acum mi-a plăcut și mai mult întrucât, în ultimele săptămâni, m-am bucurat de un curs de introducere în istoria artei, ținut de un lector fantastic de la Fundația Calea Victoriei. În toate sesiunile de curs erau prezentate lucrări ( și) de la National Gallery așadar am dorit sa le revăd cu bucurie.

Londra este un oraș magnific, cu o paleta de activități extrem de largă ( sigur, n-am spus ca sunt ieftine), în care poți trai experiențe unice, de neuitat!

M-am întors acum câteva zile dintr-o scurtă incursiune în acest oraș magnific, căruia i- am descoperit șarmul pentru prima oară abia acum 10 ani, deși fusesem în zonă de multe ori, prima dată ca și copil într-o iarnă, demult, pe când locuiam la Belgrad, apoi în drum către alte destinații, fără a-i aprecia pe deplin valoarea și frumusețea.

Am mers cu trenul să petrecem Revelionul 2014-2015 și a fost o incursiune de vis, cu o cazare fabuloasă și o vreme însorită, deși rece. Următoarea călătorie a fost în iunie 2017, când am zburat doar eu cu A. sa ne întâlnim cu S. ce se află deja acolo, la un congres, de mai multe zile.

De această dată,  însăși ideea și scopul călătoriei au fost cam.. fanteziste, dar în familia noastră vacanțele determinate de către un subiect ieșit din comun sunt destul de frecvente.😁 Pe când eram la Balcic, in septembrie curent, A. ne-a declarat senină că și-a cumpărat bilet de avion către Budapesta pentru perioada 10-12 octombrie, deoarece dorește să meargă la meciul de fotbal (?!) Olanda- Ungaria (??!!), întrucât este îndrăgostită (???!!!) de căpitanul echipei Olandei, fotbalistul Virgil van Dijk. Deoarece pe agenda mea nu figura nimic în acea scurtă perioadă și faptul că am găsit la rândul meu un  bilet de avion ieftin ( cu Wizzair), m-am înființat și eu, hop,pe lista de călătorie.

Am zburat ușor și bine, am ajuns rapid la destinație și încă din aeroport am aflat vestea cea buna, și anume că toate taxiurile sunt „ împrietenite” atât cu Uber și cu Bolt, așadar e extrem de simplu sa te deplasezi prin Budapesta, la prețuri avantajoase. Deși e un pic mai departe decât Otopeniul de București , am avut plăcerea de a merge de la aeroportul Ferenc Liszt în oraș cu un șofer simpatic si isteț, cu care am comparat situația economică si politică a țărilor noastre și aș îndrăzni să afirm că, după o lungă perioadă,  Bucureștiul a preluat supremația . Am ajuns la splendidul hotel Oktogon Haggenmacher, situat pe cel mai elegant bulevard budapestan: Andrássy ut, al cărui construcție datează din 1881. Hotelul este situat în palatul Haggenmacher, splendidă reședință a unui bogat om de afaceri elvețian, clădire care a avut însă enorm de suferit de pe urma tuturor evenimentelor nefaste ale secolului 20. Din 2019 s-a început renovarea și transformarea în hotel de 4 stele a splendidului palat, deși, după părerea mea, merită 5 stele cu prisosință. Este un hotel cum rar poți vedea, amenajat elegant, modern, luxos și cu mare grija la detalii, cu camere  spațioase și holuri largi.

După ce ne-am aranjat puțin, am pornit la pas pentru a lua cina la „cea mai frumoasă cafenea din lume”: New York Café. Construita în 1894, aceasta splendoare de clădire găzduiește un hotel elegant, de 5 stele, la parterul căruia se află restaurantul, decorat în stil grandios, eclectic, cu coloane aurite și tavane pictate, în care răsună sunetele de vioara și de țambal, interpretând piese cunoscute, de café concert. De fiecare dată am poposit și în acest loc iconic al Budapestei, în care a înflorit viața culturală și artistică, pe intreg parcursul celor 130 de ani de existență; de această dată am făcut rezervare pentru o masă cu aproape o lună înainte. Într-adevăr, ne-am simțit ca două prințese în acel decor fabulos și elegant iar când, la masa de lângă noi, un tânăr a îngenunchiat și si-a cerut iubita în căsătorie, totul a devenit și mai intens. În timp ce noi ne bucuram de cina plăcută, a început și ploaia, care poleia trotuarele, făcându-i A. o mare bucurie, iar drumul cu taxiul către hotel s-a transformat într-un pasaj de roman, în peisajul urban măreț și elegant.

A doua zi a fost plină de soare și bucurie, cu temperaturi perfecte, nici prea cald, nici prea răcoare, cât să putem să facem cei 27.000 de pași în deplin confort. După o primă cafeluță in confortul patului si a camerei monumentale, am pornit prin oraș, in vederea descoperirii unui loc hype pentru micul dejun, pe care l-am și găsit de îndată ( l-am descoperit pe google, se numește Cosy Cafe și este așa cum ii spune și numele: plăcut, cu feluri de mâncare și cafea de specialitate, grozave. După un brunch bogat am purces către insula Margareta ( Margit- sziget), o oază de verdeață în mijlocul Dunării. Legenda spune ca regele Bela al IV-lea ( secolul 13) a promis că-și va trimite fiica, pe prințesa Margareta, la mănăstirea dominicană de pe insula din mijlocul Dunării, dacă va învinge hoardele tătare ce-i atacaseră regatul, ceea ce s-a și întâmplat. Ruinele mănăstirii pot fi văzute și azi și evoca un trecut glorios și romantic. În prima instanță gândeam să luam la pas acest parc uriaș, plin de copaci, iarba, flori și soare dar am ales să îl parcurgem mai eficient, și anume cu mașinuța electrica, precum cele de golf. În jumătate de ora am avut timp sa facem dus-întors șoseaua care străbate de la un capăt la celălalt insula, vă dați seama cât este de mare?

Părăsind insula Margareta pe podul ce-i poarta numele, pașii  ne-au dus către  magnificul Parlament Ungar, una dintre cele mai spectaculoase clădiri din Europa. Construita în stil neogotic, clădirea a găzduit prima ședință a guvernului în data de 8 iunie 1896, când s-a sărbătorit un mileniu de la înființarea statului maghiar, deși palatul era departe de a fi finalizat. Pentru construcția acestei minuni arhitectonice au lucrat peste 1000 de persoane, s-au folosit 40 milioane de cărămizi, 500.000 de pietre semiprețioase și 40 kg de aur.

După ce am admirat și grădinile din jurul Parlamentului, am decis sa vizitam faimosul hotel Four Seasons  Gresham Palace, un epitom pentru lux și decadență pe malul Dunării, în dreptul Podului cu Lanțuri, ce unește Pesta de Buda. Am savurat câte o cafea în decorul splendid Art Nouveau, întrucât palatul a fost construit acum 120 de ani, la începutul secolului 20 și e supranumit „ palatul inimilor”.

Următorul pas a fost îmbarcarea în River Ride, autobuzul-amfibie care a pus pe jar mulți cetățeni budapestani acum 15 ani când un autobuz galben a fost zărit în mijlocul Dunării, telefoanele sunând nonstop la televiziuni, poliție, pompieri, ambulanță și alte societăți de prim ajutor 😂. E un tur extrem de interesant, care merge atât pe uscat cât și pe apă, putând admira ambele maluri ale Dunării, având acces la explicații diverse și bine documentate despre Budapesta și Ungaria, din punct de vedere istoric, geografic,  social și politic.

După plimbarea grozavă, ne-am plimbat pe străzile elegante centrale, prilej cu care am observat doua cafenele românești, 5toGo și Meron Cafe, și am fost mândră. Am luat un prânz târziu la Tom George Osteria, un restaurant căutat de vedete din toată lumea, care servește feluri de mâncare excepționale într-un cadru elegant și plin de căldură. După cel mai fraged si gustos piept de rață pe care l-am mâncat vreodată, am pornit către hotel, pe sub cerul roz și clădirile monumentale. După câteva momente de odihnă, ne-am schimbat în ținute de stadion și am plecat ( cu taxiul) până la punctul în care circulația mașinilor era închisă. Acolo, întrebând un polițist de direcția porții de acces la locurile noastre pe stadionul Puskás Arena ( după numele legendei fotbalului maghiar, Puskás Ferenz, care a jucat și pentru Real Madrid în anii 50-60), ne-am lansat singure, singurele pe o stradă lunga și pustie, din loc în loc deschizându-ni-se porți ca să putem avansa. Numai și acea experiență, de parcurgere a unui bulevard elegant și pustiu, și tot merita 😉. Am ajuns după multe minute și am intrat pe teritoriul stadionului însă a trebuit să mai parcurgem o bună bucată de drum până ce am găsit zona și locurile noastre. Evident, eram printre suporteri maghiari, dar o adunare eclectica, de familii cu copii, nimic de speriat. Cele doua galerii erau situate la polii opuși ai stadionului ( imens, adăpostește 67.000 de spectatori), pentru a nu exista probleme. Având locuri în fata (rândul 23, bilete excelente, scumpe, cumpărate de A.), am putut vedea foarte bine meciul, inclusiv detalii despre ( anumiți) fotbaliști. 😁Ce am remarcat și la meciul anterior la care fusesem în 2019, pe Arena Națională ( meciul amical România- Spania), în cazul live-urilor nu poți decela toate fazele care se petrec ( desigur, nu sunt o microbistă, nu cunosc foarte bine sportul, însă apreciez și mai mult intervențiile comentatorilor sportivi, care pun sub lupă fazele). Sinceră să fiu, m-am bucurat când, în minutul 38, Ungaria a marcat primul gol, ce a fost egalat foarte greu de către Olanda, abia către finalul meciului. Mi s-a părut că maghiarii au jucat bine, cu aplomb și pregătire, și am scandat alături de vecinii de scaun. A fost o experiență grozavă, toate acele lumini, culori, scandări, cântece de stadion mi-au transmis o energie fantastică. A. și-a îndeplinit visul, si-a zărit preferatul ( care însă a „călcat pe bec”, primind un cartonaș roșu ce i-a oprit participarea în meciul viitor al echipei). Ne-am întors la hotel pe jos, făcând din aceasta scurtă incursiune budapestana și un exercițiu sportiv demn de lăudat 😆, cu zeci de mii de pași parcurși.

Întrucât dimineața zborul era destul de devreme, ne-am trezit rapid și ura și la (aero)gară! Aici, din păcate, am avut o experiență urâțică pe care vreau s-o dau în vileag întrucât stă la baza atitudinii mele viitoare față de compania Wizzair. Fiind într-un periplu foarte scurt, de 36 de ore, aveam amândouă valize mici, și nu ne-am gândit ca vom aaavea probleme cu măsurarea lor la îmbarcare. Numai că acolo, ce să vezi? Angajata responsabilă cu măsurarea bagajelor insista la toți pasagerii ( nu numai noi) ce nu  aveau serviciul priority, să rotim, după caz, bagajul cât sa NU încapă, după care urma plata amenzii ( în teorie 58 euro, în practica 60 euro) deoarece altminteri, rămâneai la sol ( conform amenințărilor pe care le-am luat de bune). Evident, am plătit și am făcut imediat reclamație, de la care nu am nicio speranță, întrucât am primit imediat un răspuns preformat cum că nu se poate, că nu se dau banii înapoi, și multe alte nu-uri. Desigur, am răspuns dar nu mă aștept la vreo îndreptare a acestui abuz strigător la cer însă promit să nu mai zbor NICIODATĂ cu această companie. ( revin cu info in caz că se va întâmpla ceva în sensul dorit, măcar niște scuze sau că au luat măsuri de verificare a zelului angajaților din aeroportul Budapesta). Toți acești 16 ani de când am făcut primul drum cu Wizzair vor fi declarați nuli, dacă ei considera ca așa trebuiesc tratați pasagerii.

Bineînțeles că nu las aceasta chestiune să-mi umbrească vreun pic city break-ul perfect, alături de fiica mea minunată, cu care mă simt extraordinar de bine, cu care râd și cânt, vorbesc și mă distrez, precum cele mai bune prietene. Te iubesc A., si îți mulțumesc din suflet pentru aceasta excursie fantastică ❤️, iți dedic cu toată dragostea acest text!

Știu că vă voi șoca cu acest titlu dar rezumă ( aproape) corect activitățile pe care le-am prestat în doua weekenduri diferite, la munte și la mare. Poate nu chiar extreme, dar cu siguranță, în premieră pentru mine.

In iulie, la câteva zile după ce m-am întors din croaziera nordică, ascultând într-o după amiază un post de radio drag mie și cunoscut de ani de zile, Smart FM, numai ce aud doi speakeri ( pe care nu-i auzisem nici până atunci, nici după aceea) că organizează un concurs având ca premiu un voucher la Greencamp Adventure Glamping (la care se făcea și reclamă). Am avut o inspirație divină si am răspuns instant ( pe whatsapp) la întrebarea de concurs care ne iscodea unde ne-am teleporta dacă am putea. Se pare că fantezia mea de a mă teleporta în fiordurile Norvegiei a avut mare trecere, deoarece a fost votată de ambii comperi ca și câștigătoare ( deși mai erau și alte răspunsuri ).

Au trecut câteva zile bune până ce am fost contactata de postul de radio ( răstimp în care îmi cam pierdusem entuziasmul), și apoi de către directoarea de marketing de la Greencamp, cu care am stabilit exact perioada în care sa ne efectuam „premiul”.

Am primit emailuri cu toate informațiile necesare, ore, locație, ce cuprinde pachetul, ce să ne luam la noi, șamd și iată ca vineri, 23 august (!?) am pornit cu nerăbdare către Vadu Oii, județul Buzău, unde se află campingul. Am făcut efectiv 2 ore 45 min de la noi de acasă ( e adevărat, locuim in partea de nord a Bucureștiului, cu ieșire imediata pe A3). Drumul e ușor și bun, e frumos si bucolic, mai ales după ultima porțiune ( după orașul Pătârlagele). Am ajuns la capătul drumului și am parcat mașina  într-un loc destinat, pe marginea unui râu; ne-am luat bagajele iar la recepție, ni s-a și repartizat cortul cu nr.5, dotat cu curent electric, covoare, prize, un pat mare, si o măsuță iar pe mijlocul cortului chiar puteai sta în picioare. Campingul este amenajat într-o livadă de meri, plini de fructe;  are grup sanitar cu toalete, dușuri și chiuvete, totul strălucind de curățenie, precum și o terasă restaurant. Toate corturile sunt amenajate pe terase construite din bușteni și au fotolii și măsuțe din lemn în față, loc în care ne savuram cafeaua de dimineață sau vinul de seară. Am beneficiat de 2 cine, 2 mic dejunuri și un prânz, cu mâncare proaspătă, sănătoasă și extrem de gustoasă. Ne-am relaxat în hamac, în zona de relaxare, într-un pâlc de fagi și carpeni.

În drum către această pădurice, am văzut un semn pe care scria „Via ferrata”, una dintre activitățile cuprinse în voucherul câștigat, alături de tiroliană. Habar nu aveam ce înseamnă, deși am căutat vag pe google, la gândul că pot alege doar tiroliana, cu care mă dădusem cu ani în urmă la Aventura Park Balotești. M-am înscris ( doar eu), oarecum entuziasmată, întrucât părea ceva ce poate face toată lumea iar eu si mai și, dat fiind condiția mea fizica de sportivă 😆.Câtă candoare!!! M-am programat pentru sâmbătă dimineață la ora zece, punctul de întâlnire fiind la terasă, imediat după micul dejun. Am aflat ca vom fi…nouă persoane plus doi ghizi. După ce am semnat, trecând și grupa de sânge pe foaie (!?), hopa, lucrurile au început să se complice. Am primit echipament și cască, ce s-a dovedit a fi necesar pentru…escaladă sau cățărare sau alpinism, pe limba noastră, a profanilor. Pas cu pas am aflat ca via ferrata înseamnă că voi urca ( impreuna cu restul echipei de zece persoane) un perete vertical de stâncă de …120 m, de pe care voi pleca pe tiroliana de 300 m lungime. Oops!

Drumul pana la via ferrata era o potecuță de munte extrem de accidentată, așadar am pornit en fanfare 😆. Ajunși la baza peretelui de stâncă pe care am aflat că-l voi escalada, ni s-a făcut un instructaj mai precis, răstimp în care începusem să am second thoughts. Am învățat cum să ne fixăm in permanență cele doua tije legate la brâu de cablul de pe perete,  una câte una, cum să procedăm la porțiunea pe care va trebui să o parcurgem pe orizontală, cu pas adăugat pe perete, cum să abordăm ultima porțiune lipsita de scări și trepte, doar cu elemente din plastic pentru sprijin, că toata povestea va dura undeva cam 2 ore …frateee, unde am nimerit???? Simțeam că nu e de mine toată acea activitate deși vedeam și participanți mai grăsuți dar tare vehemenți; până la urmă, la întrebarea dacă avem frică de înălțime, am mărturisit că habar n-am,  de vreme ce nu mai urcasem vreodată pe un munte vertical dar ignoranța mea m-a făcut să urc  imediat după primul ghid 😁. Trebuie să menționez și că eram singura încălțată cu adidași, restul grupului având ghete speciale pentru escaladă.

Primii pași au fost foarte grei, deoarece distanțele sunt măricele între treptele metalice prinse în peretele de stâncă și am avut senzația că nu îmi voi putea trage fundul ( greu) in sus 🤪.  Am avut un prim impas chiar  la începutul urcușului și m-am gândit pentru o clipaă sa abandonez. Norocul meu a fost găsirea unei soluții tehnice empirice, de a îmi muta centrul de greutate apelând la pași mici pe perete ( ceea ce mi-a adus și niște vânătăi în genunchi, dar scopul scuză mijloacele). După ce am reușit sa învăț mișcările, totul a devenit din ce in ce mai simplu, deși escalada în sine era din ce in ce mai complicată. Am parcurs cu pasiune tot drumul, implicându-mă 100% în ceea ce făceam, concentrându-mă pe toate mișcările necesare. Mi s-a părut echivalentul unui proces de meditație, întrucât la escaladă există doar „acum și aici”, nu poți avea gândurile în alta parte. Am transpirat copios in soarele puternic dar m-am simțit extraordinar, a fost una dintre acele activități fantastice pe care le faci pentru prima oară 😉 și descoperi noi senzații și emoții. Într-un final, am ajuns în vârf,  după care am început să ocolim prin pădure, pe o cărare,  pentru a ne întoarce mai jos,  pe același perete de stâncă, de unde urma să ne urcăm pe tiroliană. Deși foarte entuziasmată de urcuș, când am ajuns la locul din care trebuia să mă las pe tiroliană, am avut cel de-al doilea moment de cumpănă:  când am văzut hăul care se deschidea sub mine, am zis „până aici”. Efectiv, mi s-a făcut o frică imensă, nici nu știu sa precizez de ce îmi era atât de teamă iar ghidul a avut de furcă cu mine câteva minute, până m-a convins că nu mi se poate întâmpla nimic rău.  Într-un final, mi s-a făcut rușine deoarece țineam tot grupul ( țineți minte că eram prima după ghid?) și, cu ochii in lacrimi, am tras aer în piept și ce-o fi, o fi,  mi-am dat drumul. Am coborât învârtindu-mă, rotindu-mă, barem puteam să privesc în zare și nu în jos. Am ajuns la destinație neștiind pe ce lume mă aflu, însă simțindu-mă curajoasă și plina de adrenalină și endorfine, cu genunchii tremurând de emoțiile care mă bântuiau. Cred ca o jumătate de zi am vorbit continuu despre această experiență supremă, care m-a umplut de bucurie și de senzații tari. Iar prima băutură care m-a răcorit și reconfortat a fost o sticla de …mied, ce mi s-a părut nectar zeiesc. Este ca un fel de bere,  preparat din miere de albine; și ca totul sa fie chiar perfect, am găsit online contactul fabricantului iar a doua zi, la întoarcere acasă, am oprit la Pătârlagele si ne-am preluat cele 12 sticle adjudecate.

Iar ca povestea să meargă și mai departe în nota de supranatural, mergând catre hamace, S a găsit sprijinit de un copac mare un pui de molid cu rădăcină, care, iată, ne aștepta să-l aducem și să-l plantăm în ghiveci,  în grădinița noastră de pe balcon. La categoria „ extreme” au fost și temperaturile din cort, ziua o căldura de nesuportat, noaptea ne înveleam cu pilota până la gât 🥵🥶.

Partea maritimă a povestirii  mele „ extreme” s-a petrecut weekendul trecut, când am fost la Balcic, orășelul sufletului nostru la Marea Neagră, unde călătorim constant începând  din 2019. Vineri, când am ajuns, totul bine și frumos, am făcut o primă baie în mare, apa având 25°, vremea fiind plăcută și însorită.

Seara am fost la o petrecere pe plajă, unde am dansat și ne-am simțit bine până  ce ne-a alungat…ploaia. Sâmbătă, ziua a debutat tot cu nori, atmosfera întunecată și iar ploaie. S și cu mine eram totuși hotărâți să prindem un moment si să ne îmbăiem în mare din nou, așadar, ne-am luat costumele de baie pe noi când am pornit pe faleză . Am ajuns la o terasă situată chiar lângă intrarea in Castelul Reginei Maria, unde am citit, stând confortabil pe canapele, bând cafea si admirând rafalele de ploaie și oamenii care se adăposteau pe unde puteau. Întrucât se făcea ora de întâlnire cu A, care era la o altă terasă, în vederea prânzului, ne-am decis amândoi să facem baie în mare indiferent dacă plouă sau nu. Deși am plecat de la terasă într-o pauză „uscata”, pe drum au început rafale, așadar am ajuns la plajă gata uzi ciuciulete,  dar nu ne mai păsa. Când am întrat în marea verde, mătăsoasă,  caldă precum apa din cadă, privind cum cad picăturile de ploaie si fulgerele din zare, am avut o senzație extraordinară, n-aș fi vrut să ies prea curând de acolo. Această experiență mi-a dat puterea de a accepta că nu este nicio problema sa fii ud ( desigur, dacă afară e cald și ai unde să te schimbi cu haine uscate), și nici n-am putut să-i înțeleg pe ceilalți care căutau adăpost cu orice preț.

Bineînțeles că după-amiază s-a îndreptat vremea și am putut admira splendidele culori de amurg pentru care e cunoscut Balcicul, precum si luna noua, strălucitoare pe cerul de catifea. Iar duminica am mai făcut o ultimă  baie în marea ca smaraldul, sub soarele blând al dimineții.

Am trăit experiențe cu impact, care mi-au arătat că nu trebuie să am prejudecăți, că pot face tot ce îmi propun, deși poate părea greu de crezut iar viața e un șir de bucurii și senzații către care trebuie doar să întinzi mâna ❤️