worldthroughmyeyes

Când se aborda în discuții cu familia sau prietenii tema croazierelor și a nesfârșitelor avantaje ( părinții mei fiind fideli acestui tip de turism), strâmbam din nas, având în minte o singură imagine: bătrâni matusalemici parcurgând cu greu puntea, unii în baston, alții cu cadrul…👴👵

Apoi a venit clipa de grație când am primit de la Aerotravel un newsletter cu o super ofertă pentru croazierelor MSC ( 2 călători la preț de 1), iar S. a declarat sus si tare: aceasta va fi vacanta noastră aniversară! ( nunta de argint). M-am lăsat foarte ușor convinsă, prea multe persoane îmi povestiseră despre adevăratele delicii ale unei croaziere, încât delirul meu geriatric să dispară complet.

Ne-am înscris imediat pentru o croazieră în Mediterana de vest ( inițial, parcursul era spaniolo- francez, dar, aflând cât de dor îmi e de Italia, Universul a decis să-mi ofere o surpriză prin modificarea itinerariului, astfel încât, cu excepția Maltei, restul de opriri au fost doar în frumoasa Cizmă.

Plecarea fiind din Genova, am decis ( cam cu o săptămână înainte de plecare) să luăm bilete de avion către Milano iar de acolo să mergem cu trenul la Genova. Mi-ar lua o lună să explic toată înșiruirea de coincidențe și de reușite, de pe tot parcursul călătoriei noastre, începând cu faptul că prietenii noștri care locuiesc la Milano, C. si D, (care au avut enorma curtoazie de a ne caza la ei peste noapte ), aveau fetița plecată doar în Acea noapte ( ca să doarmă la o prietena), casa lor neavând o cameră de oaspeți, asadar, am dormit in camera ei; cum am găsit bilete de tren la singura cursă convenabilă din punct de vedere a orarului, și multe, multe altele.

Ba mai mult, Milano, un oraș vizitat de multe ori în trecut, începând cu 2002, si nu tocmai dintre preferate, având niște ifose ale sale, de data asta și-a deschis brațele într-o manieră care nu credeam că-i e caracteristica.

Așadar, după ce am savurat o cafea la nou deschisa cafenea pop- up Nespresso x Chiara Ferragni, un hot spot la moda al momentului, care atrage curioși din toată lumea, am avut enorma oportunitate de a vizita pentru prima oară faimosul Dom din Milano ( a 2 biserica ca și mărime din Italia, după San Pietro din Roma).

Or eu aveam propriul ” război” cu acest Dom deoarece, nu a fost dată când treceam prin zonă să nu fie cozi de jumate de km la intrare, așadar, îl exclusesem din start de pe lista de interes. De această dată, cum va spuneam, ocazii peste ocazii iar printre ele, minunata oportunitate de a rămâne cu gura căscată de atâta frumusețe…

Așadar, am vizitat și interiorul, și subsolul ( săpături arheologice ale bazilicii creștine existente pe aceste locuri încă dinainte de secolul 14 când a fost începută construcția la Domul actual), și acoperișul splendid, un labirint de arce și ogive, statui și gargui, dar și muzeul Domului, aflat intr-un palat monumental, aflat vis a vis.

Și, ca bonusul să fie complet, în piață era amenajat un salon auto, cu mașini nemaivazute, capodopere ale prezentului, așa cum Domul este o capodoperă a trecutului.

A doua zi de dimineață, prietenul nostru D ne-a dus la gară, de unde pleca trenul nostru cu destinația Genova. Am ajuns cam în 2 ore si, deși eram informați că orarul nostru de îmbarcare este în jurul prânzului, am putut începe mai devreme procesul.

Să mai fac câteva precizari: în clipa de față, pentru a intra in Italia este necesar test negativ ( chiar si antigen) iar pe nava de croazieră eram avertizați că e valabil atât test ( cu 48 h inainte) sau certificat de vaccinare. La îmbarcare s-a luat în considerare certificatul și ( evident), am fost încă o dată testați ( rapid) înainte de a ni se permite accesul pe nava. O organizare de excepție, totul până la cel mai mic amanunt fiind pus la punct. Deși văzuserăm poze pe internet cu nava ( de fapt, făcusem deja online check in și ne fusese alocat numărul de cabina), surpriza a fost masivă.

MSC Seaside e cea mai mare navă de croazieră construită de către șantierul naval italian Fincantieri ( 2017) și a 14 ca mărime în lume. A fost botezată de către Sophia Loren, are 321 m lungime, 41 m lățime și 18 punți, pe scurt, ca și când o porțiune de stradă cu blocuri de 20 de etaje s-ar deplasa încetișor. Deși ar putea încăpea peste 5000 de persoane la bord, din cauza măsurilor restrictive ( ce bine!!!), când am fost noi, eram 1169 de turiști si 1146 personal – deja știți că suntem norocoși, da?

Vedere de pe Puntea Suspinelor , un pod suspendat, din sticlă, la 40 m înălțime 🙃

Deși am stat o săptămână la bord, nu cred că am descoperit toate locurile de distractie, toate restaurantele și barurile, magazinele și plajele, aqua parcul cu tobogan suspendat la 70 de m deasupra marii, dar voi incerca să povestesc de ce m-am bucurat eu.

Mâncam zilnic ( 3 mese !!!!) în cele 2 restaurante à la carte dar și în cel gen food court ( deși nu era preferatul meu, avea, de pildă, un raion cu mâncare etnică din diverse părți ale lumii, precum și cel mai îndelungat program precum și număr de feluri. Poate n-ar strica să amintesc faptul că există 300 de persoane care lucrează doar la bucătărie și se produc zilnic în jur de 25.000 de porții de mâncare… La restaurantele à la carte, mâncarea dar și servirea sunt de un rafinament suprem, deși meniul mai puțin amplu. Ne deserveau 1 chelner principal cu 2 ajutoare. Intr-una dintre seri, am rezervat o cină specială la un restaurant fondat de un Chef bucătar cu 2 stele Michelin, unde am avut un invitat surpriză- soarele care apunea .

Numărul exact de baruri în care am fost, va rămâne un mister, întrucât nu l-am reținut🤣 însă m-au impresionat 2 dintre ele: unul în care am avut intr-una din seri, degustare de rom ( însoțit de ciocolata) iar in alta, degustare de gin ( însoțit de canapés de blini cu saumon fumè; în cel de-al doilea bar ( gen lounge), am avut bucuria unei seri de neuitat, cu muzică de jazz live, atmosferă de film, cu decor de club de anii 30, unde am savurat un cocktail de un exotism suprem, Lavender Margarita, care îmbină subtil aromele si gustul de sărat cu cel dulce. Pe lângă restaurante si baruri, mergeam în fiecare seară la teatru, unde erau producții de cabaret sau muzical de nivel înalt. Nimic nu era nici la voia întâmplării, nici macar ” așa si așa”. Doua producții m-au marcat foarte puternic si anume Peter Punk si Starwalker, in care numerele muzicale, de dans, acrobatice erau aduse la perfecțiune, însoțite de o scenografie de excepție, de costume splendide si de talentul magnific al artiștilor.

Una dintre bucuriile zilnice erau orele de dans, predate amatorilor in scopul de a învăța noi pași împreună cu cei doi minunați dansatori profesioniști din Peru, Iamar si Stephany. Am invatat astfel salsa, bachata, reggaeton, country, disco, marinera, merengue si altele. În afară de orele ( destul de solicitante fizic) de dans, am facut si 4 ore de sport cu un antrenor personal, am înotat în piscină și am mers mult pe jos, deci, o viață activă, ca de obicei.

Despre opririle navei în porturi, în episodul următor 😉

Nu ar putea lipsi o postare despre orășelul care mi-a furat inima, de foarte mulți ani deja, în care ma întorc mereu si mereu…

Prima oară am aflat despre Sinaia din schițele lui Caragiale, „Tren de placere” fiind și astăzi una dintre cele mai savuroase și amuzante. Văzusem și câteva poze, ilustrate cu interioarele Castelulului Peleș ( închis de către Ceaușescu publicului încă din 1975), păstrate cu grijă de cei mai norocoși semeni, care apucaseră să-l viziteze și mi se părea că e o poveste inventată despre existența unui rege și al său castel minunat, aflat în România.

Am ajuns la Sinaia pentru prima oară la o vârstă destul de mare, la banchetul de terminare a liceului, când am fost cazată împreună cu colegii în 2 vile despre care nu-mi amintesc mare lucru iar petrecerea s-a ținut la restaurantul hotelului Montana.

Nu pot afirma cu mâna pe inimă că aș fi văzut atunci Sinaia cu ochii de acum, nu a fost dragoste la prima vedere cât a fost la…a doua vedere. Am revenit în micuța stațiune pe când așteptam rezultatul examenelor de admitere la facultate și atunci (poate si datorită faptului că am aflat vestea cea mare ca am intrat !), am pus Sinaia în locul din inima mea, actual valabil.

Drumul către înalta societate 😊😉

În acel sejur am plutit pe aripi de fericire, am savurat din plin străduțele atât de fermecătoare, la ferestrele caselor văzând pentru prima dată ghivece cu begonii multicolore, am fost pentru prima oară la cinematograful ( cu doua sali) local, am facut o poza cu cățelul Saint Bernard – Mitică, am urcat la Piscul Câinelui, impregnându-mă de splendoarea locului cu tot entuziasmul tinereții fragede.

Intr-o vacanță inter semestriala, am pus la bătaie micile mele economii și am invitat-o pe mama să mă însoțească intr-un alt sejur de vis, intr-o Sinaie de februarie, cu zăpadă și obraji roșii, cu râsete și veselie dar și cu prima vizită la mult visatul Castel Peleș. La vremea aceea, toți ghizii erau plini de interes și solicitudine, făcând din vizitele în muzeu, o experiență unică și de neuitat. Am revenit la Peleș de zeci de ori, vizitându-l integral, de sus până jos, dar acea primă experiență mi-a rămas întipărită în minte, iar numele lui Karel Liman, arhitectul faimosului hol de onoare, mi s-a imprimat în memorie cu litere de foc. Cine ar fi putut prevedea pe atunci că voi petrece zeci de zile și nopți în vila sa personală?

Începând din acea toamnă, toată viața mea s-a schimbat prin întâlnirea cu EL, iubitul meu cel minunat și actualul soț; după un prim weekend petrecut în doi la Poiana Brașov, au început zecile de vacanțe și sfârșituri de săptămână, în toate anotimpurile, petrecute la Sinaia. Cunosc orașul de primăvară, cu liliac înflorit, cu sute de păsărele care cântă de mama focului, cu soare blând și cer albastru, în care slujba de Inviere la Mănăstirea Sinaia mi-a adus lacrimi de emoție în ochi.

O cunosc și pe aceea de vară, cu iarba verde și copaci umbrosi, cu veverite vesele si prietenoase în parc, cu plimbări la Stână Regală si stat la soare, cu mâncat la terasă.

Sinaia de toamnă imi e poate cea mai familiară dat fiind că ne-am cunoscut în octombrie și ne-am petrecut aniversarea acolo de nenumarate ori.

De câte ori ne-au găsit atât Moș Nicolae cât și Moș Crăciun la Sinaia, nu vă pot descrie bucuria descoperirii că Moșii știu unde suntem și ne lasă cadouri grozave ( mai ales la copii, mici și mari) iar noi ne bucurăm să avem o pădure întreagă, nu doar un singur brad de Crăciun. Am petrecut multe seri de Ajun si de Craciun la Sinaia dar m-au marcat 2 amintiri: după amiaza de Ajun petrecuta la Pelișor, când afară ningea ca în povești iar noi ne aflam între acei pereți plini de istorie, la adăpostul primitor și totodata regal al acestui castelaș construit special pentru și cu implicarea Reginei Maria; a doua este încă sub semnul ocultului, am zărit pe cer sania trasă de reni a lui Moș Crăciun ( jur, am făcut și poze, nu știu ce efect optic o fi fost, poate niște lumini pe munte, dar a fost foarte impresionant și pentru noi, adulții darămite pentru copila A.

Dar oare ce-mi place atât de mult la Sinaia? Totul: atmosfera, arhitectura, locația, natura, istoria locurilor, aerul elegant și vetust al multor zone pe care le ador, avem deja reperele pe care le bifam aproape de fiecare dată, restaurantele preferate, rutele favorite, cazarile devenite clasice.

Ani de-a rândul am tras la hotel Intim ( închis pentru public deja de foarte multi ani), construit in 1939, în stil arhitectural austriac, chiar lângă Mănăstire. Am trăit acolo multe clipe romantice, dar și seara în care S. a prins un șoricel care se aciuase în dulap 😉 rămâne de neuitat.

Deși am mers la Sinaia de sute de ori, ne-am cazat într-un număr limitat de vile și de hoteluri, le-am ales doar pe acelea cu personalitate și o poveste, care m-au atras. De asemeni, nu pot afirma că aș cunoaște orașul, de pildă, în cartierul Platoul Izvor nu am fost niciodată, biserica Sf.Ilie am vizitat-o prima oară acum 2 ani, la hotel Mara si împrejurimi nu am ajuns nici până azi.

Așadar, după sejururile multiple prin majoritatea camerelor de la Intim ( inclusiv in luna de miere), am stat de câteva ori la vila Camelia, construită în 1884, cu o arhitectura tipic austriacă si lambrisată pe interior: imi amintesc cu placere de seara de filme, proiectate cu home cinema doar pentru noi trei.

Prima călătorie cu A. de 3 luni a fost la Sinaia, am stat la vila Camelia iar a doua oară, pe când avea 11 luni, am locuit la Vila Ceramica.

De curând au deschis la parterul vilei Camelia un restaurant mega promovat, care te face să crezi că e de lux – în realitate, reclama e pe cât de reușită, pe atât de departe de adevăr. În aceeași cheie, îmi amintesc anul 2012, când la Peleș se anunță cu surle și trîmbițe expoziția temporară Gustav Klimt, cât am fost de intrigata de afișele extraordinare care o vesteau si cu câtă grabire am mers să o vizitez. Pe modelul ” afară-i vopsit gardul, înauntru-i leopardul „, dezamăgirea a fost cruntă- era vorba despre câteva lucrări de început pe care pictorul ( împreună cu complet necunoscutul frate al său) le-a realizat în vremea studenției pentru castelul Peleș, ce abia se construia.

Dacă am fost dezamăgită de expoziția Klimt, tot în octombrie 2012 ne-am găsit „cuibușorul de bucurii „( și de nebunii) de la vila Retezat, chez autre nous, cum îmi plăcea mie să spun.

Vila pe care Karel Liman, arhitectul Pelișorului și al holului de onoare al Peleșului, a construit-o la începutul secolului 20 pentru a se bucura de aerul Sinaiei, ne-a primit cu brațele deschise din primul moment. Nu pot uita ziua în care am pătruns în Camera Domniței, din turn, denumită așa pentru că se spune că acolo ar fi dormit și Regina Maria 😉.

Am dormit doar în 2 camere și 2 apartamente din toată vila dar am luat-o ( sufletește vorbind) în posesie totală. A fost pentru șapte ani casa în care am venit periodic cu inima deschisă, în care am lucrat, în care m-am bucurat ca un copil, în care am trăit senzații unice, în care am petrecut Paștele si Crăciunul, în care micul dejun era savurat obligatoriu alături de câte o carte- vedetă pentru sedintele foto impreuna cu splendidele vitralii, vila în care ne-am împrietenit cu Mowgli si Wolfi- cațeii dar și cu Shuberek, motanul cel gras, dar mai ales cu Carmen, stăpâna lor.

Posed o sumedenie de poze cu vila și vitraliile, în toate anotimpurile 😊, strânse în cele 16 albume dedicate doar sejururilor petrecute la Vila Retezat.

Anul trecut însă am descoperit o nouă cazare, pe cât de istorică, pe atât de minunată și de eleganta, potrivită mai ales escapadelor în doi. Deja am petrecut 2 weekenduri de vis, în camere cu pat cu baldachin și vedere către parc, loc la lojă pentru concertele matinale ale sticleților, florinților și mierlelor din proximitate.😃

Cat despre restaurante care ne plac, există câteva preferate; pe când stăteam la Intim, ne plăcea să mâncăm la restaurantul Liliana ( acum în ruină), deasemeni, la vechea Furnica, am savurat multe prânzuri și cine de neuitat: acolo am mâncat prima oară pastrugă ( știu, știu, e hilar să manânci sturion în vârf de munte ). Am prins deschisă și terasa Cocora, unde se putea mânca un pui la rotisor de excepție. Tot la capitolul amintiri este cafeneaua germană, de la parterul hotelului Sinaia, în care am mâncat multe prăjituri și cafele. Apoi clasicele Caraiman si Palace ( unde am și locuit de câte două ori în fiecare) și unde am petrecut câteva Crăciunuri de vis. La Palace mai pot aminti micul dejun in style dar și vinul fiert sau ciocolată fierbinte savurate în acea rotondă care se vede din parc, ah ce amintiri de vis!

Restaurantul unguresc Alex ne-a găzduit de multe, multe ori, iar tartinele cu untură și cele cu slaninuță și ceapă (din partea casei), acompaniază grozav palinka de caise sau de cireșe. Un alt restaurant foarte drag, descoperit foarte de curând ( o sa râdeți, pe site-ul Lonely Planet) este restaurantul Bucegi, cu mâncare românească bună și gustoasă. În istoria familiei, la mare preț se află și seara de Ajun petrecută la restaurantul Forest ( Ioana hotels), unde am petrecut pe muzica live a marelui artist, Laurențiu Cazan.

Un alt restaurant grozav, la care am mâncat excelent este Licorna, unde ne-am delectat cu feluri savuroase – de neuitat este o masă de Paște de excepție – dar și vinurile extraordinare. Am lăsat la urma bistroul Teleferic- nu există dată să mergem la Sinaia și să nu rezervam o masă aici; este foarte mic, câteva mese, dar calitatea este de excepție. Evident ca ne-am împrietenit si cu proprietarii si, cum spuneam, nu există drum în Sinaia fără un popas aici.

Multe dintre locațiile Horeca din Sinaia se confruntă cu probleme, unele sunt închise, altele în renovare, altele nu mai sunt ce au fost dar sunt sigură că viața va reveni la normal si vom putea relua tot ce ne plăcea.

Desigur ca există multe alte locuri dragi pe care nu le-am menționat ( Muzeul orașului Sinaia amenajat în cea mai veche vilă din Sinaia, vila Florescu, la parterul căreia se află o cafenea minunată), mai sunt cafenelele de vis a vis de Hotel Palace, de unde nu lipsim de la apel, mai sunt restaurantele de la hotel Internațional, mai e cafeneaua Ramayana ( top mic dejun), etc, etc.

În încheiere, am vrut să ofer doar un strop din ce mi-a oferit mie Sinaia în toți acești ani de amor nebun, si să vă fac să vedeti cat e de irezistibil acest orășel.

PS nu am schiat niciodată la Sinaia 😉

Prima oară ajungeam în zonă în martie 2007, urmând să revin în noiembrie 2010 și apoi la sfârșitul lui noiembrie 2012. În afară de Dubai, am fost și în alte emirate, mai exact Sharjah si Abu Dhabi, dar de departe, locul în  care mă simt cel mai bine este Dubai.

De fiecare dată am fost în interes de serviciu, am participat la târguri, dar am avut, evident, și timp liber pentru a vizita, explora si …cumpăra. Deși în extra sezon, temperaturile erau destul de ridicate ( maxima în jur de 35 grade), ceea ce te face sa umbli cât mai mult prin interior ( și ce alt interior mai tentant decât un mall bine garnisit cu magazine de toate felurile?). Cu toate acestea, în acea primă incursiune ( cand 1. locuiam în Sharjah si 2. metroul nu fusese încă construit) ne deplasam cum puteam, cu taxiul cel mai des, cea mai mare dorința a fost de a merge sa schiez la Mall of the Emirates, la Ski Dubai, inaugurat în 2005. 

Visul mi s-a implinit, mai ales că era destul de fezabil: puteai achiziționa un pachet de schi de 2 ore, în condiții destul de avantajoase ( nu costa o avere), în care erau incluse toate urcarile cu telescaunul, costumul de schi si echipamentul complet. Deși am fost ( oarecum) prevazatoare si mi-am luat dresuri si un tricou, după 2 ore de stat la -2 °C, am înghețat complet. Ideea e ca am trecut de la +30° la 18°, câte sunt la Mall si apoi la -2°,ceea ce o diferență uriașă.  Imi aduc aminte si mă pufnește râsul căci atunci când am ieșit de la schi, am intrat într-o cafenea numita St.Moritz care avea un șemineu de care m-am apropiat dornică să mă ma încălzesc… dezamăgire maximă: era un ecran cu un foc virtual 🤣. Am băut un ceai fierbinte în schimb…

Tot cu acea ocazie am ajuns pentru prima oară în Desert Safari, ce oferea în acele vremuri un program complet si eclectic, de descoperire a deșertului din zonă.

Evident că am revenit și în ceilalți ani, dar cred că impactul asupra mea a fost mai scăzut precum și micșorarea programului (pentru a aduce din ce în ce mai mulți turiști) au făcut ca acea primă dată să rămână de referință. To6tusi, ultima oară a fost memorabilă întrucât a plouat cu spume ( după 2 ani de seceta), renunțându-se la majoritatea programelor de divertisment.

În prima fază te îmbarci în mașini puternice de teren ( Toyota Land Cruiser) –  prima dată, am avut privilegiul de a sta in față, lângă șofer.  Se conduce prin nisip, pe dune, și ai senzația unui roller coaster,  deoarece curbele se iau strâns, dunele de dimensiunea unui deal, sunt urcate si coborâte în viteză, și nu știi ce sa faci mai întâi, să țipi sau sa te ții de orice apuci. După vreo oră de sport extrem, am zăbovit la marginea unei dune unde am facut sand boarding 😎 – m-am dat pe o placă, cu picioarele goale la vale pe ditamai panta de nisip. Acel nisip roșcat are o consistență foarte interesantă, nu e prăfos,  nu-ți intră în ochi și nici nu murdarește. Cand m-am dat cu placa, am căzut  continuu și, deși purtam un sacou alb din in, acesta nu s-a murdarit deloc.

Apoi am ajuns intr-o tabără de beduini, unde  ne-am plimbat cu cămila către apus: e o întreagă experiență deoarece te urci pe cămila îngenunchiată; numai ridicarea animalului îți poate cauza rău de mare 😣întrucât se ridică mai întâi pe picioarele din spate ( tu vii în nas), după  care se ridică si pe cele din față ( când tu cazi pe spate) după care te trezesti la o inaltime de 3 metri deasupra solului. Eventual sunt mai multe cămile legate una de cealaltă și te trezești că cea din spate te atinge cu botul pe picior…nu, nu vreți să știți!

Urmează vizita unor corturi în care te poți îmbrăca în beduin sau te poți poza cu șoimul de vânătoare, după care urmează petrecerea: tabăra propriu zisă în care se încing grătarele și se mănâncă o sumedenie de bunătăți locale, se poate bea alcool (!!), poți să fumezi narghilea, să te tatuezi cu henna, urmând programul artistic, cu derviși rotitori si dansuri din buric. Aici am avut ocazia de fi invitată pe scenă ( aleasă fiind din public) și de a putea prezenta  roadele celor câteva lecții de belly dancing pe care le luasem împreună cu A. la București, cu puțin timp înainte.

Cămila e un animal extrem de respectat de către arabi, deoarece este folosita ca mijloc de transport, dar si pentru lapte, carne, piele, etc. Totodată se organizează curse de alergare pentru cămile (așa cum cursele de cai se organizează pe hipodrom, cursele de cămile se organizează pe cămilodrom), existând crescătorii speciale pentru animale de curse.

Cand am fost eu acea prima oară, în 2007, se construia de zor atât la insula Palmier cât și la turnul ce trebuia sa se numească Burj Dubai ( redenumit ulterior Burj Khalifa datorită familiei vecine si prietene conducătoare din emiratul Abu Dhabi care a contribuit cu sumele necesare, întrucât survenise un deficit bugetar la acea vreme )

Abia în 2010, când am fost din nou, am putut urca în turn ( era in primul an de funcționare) și am avut o enormă surpriză aflând că Tom Cruise și echipa care filma pentru Mission Imposibile The Ghost Protocol erau în oraș- pentru cine nu a văzut filmul sau nu-si aminteste, personajul Ethan Hunt se deplasează în exteriorul turnului la o înălțime amețitoare. Tot în cadrul turnului se gaseste hotelul de lux Armani, iar la poalele sale se află o fântână cu muzică si joc de lumini.

De asemeni, tot cam în aceeași perioadă s-a dat în folosință si Mall Dubai, cu si mai multe magazine extravagante dar parcă nefiind destul ca poți schia în deșert într-un mare tub de metal, s-au gândit ei sa construiască un enorm acvariu în care se pot face …scufundări printre rechini si alte lighioane marine ( plătești, închiriezi costum și echipament și there you are! Nu, eu nu 😎)

Am intrat însă la Jumeirah al Naseem, un hotel luxos ce constă într-un ansamblu de clădiri cu aspect tradițional dubaiez, cu un canal care curge printre ele. Am fost si în Abu Dhabi la Emirates Palace ( un hotel poleit cu aur, în holul căruia se gaseste un vending machine cu …lingouri de aur si la cafeneaua căruia am băut un capuccinno decorat cu aur alimentar). Am ajuns si în fața Atlantis The Palm, hotel aflat pe insula ( construita de catre om) Palmier, la deschiderea căruia a cântat Kylie Minogue si s-au facut jocuri de artificii milioane de dolari ( deh,vremuri bune, de demult) 😉

Am văzut în Abu Dhabi, care e un emirat vecin ( pare că e și mai bogat si mai ambițios) faimoasa moschee Al Zayed, construită în cinstea unui mare conducător ( Zayed bin Sultan Al Nahyan 1918 2004, părintele fondator al EAU), toată construită din marmură albă, decorată cu inserții din marmură colorată, cu un covor enorm, de zeci de hectare, facut dintr-o…singura bucată, cu lampadare de Murano, un epitom al luxului fără limite. Intre timp, după ce au construit o pistă de Formula 1, au făcut si un Luvru propriu, turnurile Etihad si multe clădiri care mai de care mai interesante si costisitoare.

Dacă ar fi să relatez sumedenia de experiențe extraordinare pe care le-am trăit în zona, as putea face o postare -fluviu, (ceea ce nu intenționez), una singură totuși o voi aminti deoarece e ieșită din comun : vizita la piața de pește, de unde am cumparat pește proaspăt ( specii locale, don’t ask), pe care l-am dus la o bucătărie aflată în cadrul pieței și unde era preparat după cum alegeai. Prima oară am mâncat acolo, lângă bucătărie, în piață, pe o masă acoperită cu hârtie, cu mâna, dar a doua oară am luat mâncarea la pachet. Mi-e greu să cred că poate fi egalat acel gust de pește proaspăt, preparat în stil oriental, potrivit pentru o masă prieteneasca, fără fițe si figuri, doar spiritul de camaraderie și glumele care curg.

Am făcut o ultimă baie în mare în decembrie 2012, și nu am revenit in zonă ( descoperind alte minuni ale lumii), deși am cochetat cu ideea de a vedea Dubai în acest an ca și oraș organizator al Expozitiei Mondiale ( ceea ce nu s-a intamplat). Sunt sigură că voi reveni exact în acel moment în care trebuie să o fac 😎😊

După cum unii apropiați știu deja, anul trecut ne-am petrecut vacanța de vară în Austria. Am închiriat o mașină cu care am parcurs cam 1500 km pe tărâmurile fermecate, cu cazări pe ici pe colo, finalizând într-o notă majoră la Viena.

Prima noapte am petrecut-o intr-un hotel construit acum mai bine de 100 de ani în stațiunea termala Bad Vöslau, la circa 40 km de Viena, la 5 km de Baden. Hotelul avea veselă Villeroy & Boch😉 Stațiune mondenă în perioada Belle Epoque, cu o clădire de epocă care adăpostește Thermal Bad, cu piscine in aer liber, cu statui si spa, si multe acareturi care mai de care mai elegante. Bineînțeles că ne-am petrecut o oră înotând în apa turcoaz sub blândețea soarelui în amurg. Bad Vöslau e si locul de unde izvorăște apa Vöslauer (care se gaseste si la noi la supermarket).

Din primele clipe poți înțelege că Austria e o țară binecuvântată și dârză . Am fost uimită de flexibilitatea unui popor îndeobște tradiționalist care a suferit o atare pierdere (de la statutul secular de imperiu la statutul de simplă țară, si muntoasă, fără ieșire la vreo mare si anexată mai apoi de vecini, și controlată de marii câștigători ai WW2). Totuși, maniera în care s-au ridicat și-au pus mâna pe lopeți și pe ce-or mai fi pus, de și-au recuperat țara si au făcut-o mai mândră și mai minunată, plină de industrii (care nu poluează), de agricultură și de turiști.
De ce am ales Austria vara? În primul rând nu mai fusesem de vreo 10 ani (și atunci iarna, la ski) și pur și simplu mi se făcuse dor de fânețele împânzite de flori, de nemărginirea verde a munților si de mirosul proaspăt alpin( am avut această revelație vizionând la televizor o variantă splendidă și nouă a filmului Heidi.)
Sigur, veți zice, dar avem și la noi în țară tot ce ai menționat mai sus!
Avem, nu-i vorbă, natură frumoasă și diversă dar ne lipsește cu desăvârșire ce caut eu într-o vacanță : intervenția mâinii omului, orașele fermecătoare, peisaje de vis pe care le poți vedea fără să-ți rupi mașina, drumuri asfaltate corect pe care să conduci de voie fără semnale în ceafă și fără depășiri periculoase făcute de semeni mult mai „merituoși”, cazări în locuri deosebite și istorice, mese în restaurante cu condiție (ca să nu folosesc neapărat cuvântul lux) găsite random prin cine știe ce colțuri de țară. Iar natura îți taie pur și simplu respirația – crestele semețe ale munților, toate nuanțele de verde care îți odihnesc ochiul, iarba smălțată cu flori de câmp.
Deși eram speriată de felurile grase si grele de mâncare pe care le știam din trecut, de aceasta data am găsit restaurante cu meniuri extrem de îngrijite și rafinate.
Bineînțeles că pretutindeni am ales un raport preț- calitate optim, deoarece urăsc sa fiu tratată prost sau oarecare, ceea ce in țara noastră e, as zice, mai degrabă regula decât excepția.

Urmatoarele câteva zile din frumoasa noastră vacanță austriacă le-am petrecut la un castelaș, partea sa cea mai veche ( unde era situat apartamentul nostru cu 3 camere) datând de acum 500 ani iar partea noua, doar de cca 150.
Mie îmi plac enorm clădirile vechi și să locuiesc în ele, simt toate acele energii ale generațiilor care au locuit acolo, au iubit și s-au bucurat, de aceea trag către case istorice. Personal nu locuiesc într-una dar am copilărit într-o astfel de casă, construită și amenajată pentru cerințele începutului de secol 20.

Acest minunat loc este situat la vreo 40 km de Graz, un oraș superb, capitala provinciei Stiria; am urcat pieptiș un munte pe care este situată o cetate din vechime, apărată cu dârzenie pe vremea luptelor cu Napoleon de o mână de soldați condusă cu curaj de un ofițer curajos. Tot sus, pe vârf este si o biserică cu un clopot legendar, care bate doar de 3 ori pe zi si, evident, cu norocul nostru, am prins bătăile de la ora 12 – a bătut de minim 200 de ori 😁. De asemeni, se făceau repetiții de muzică clasică pentru un concert ce probabil urma- o adevărată încântare să asculți, plimbându-te pe aleile umbroase.
Prânzul l-am luat în oraș, la un restaurant pe cât de trendy, pe atât de istoric, pe cât de elegant pe atât de plin de localnici: Der Steirer- mie personal îmi plac la nebunie restaurantele unde se interpretează feluri de mâncare tradiționale într-o nota modernă și actuală. De pildă eu am încercat Taffelspitz- felul de mâncare preferat al Împăratului Franz Josef ( un rasol de vițel servit cu faimoșii cartofi Rösti, cu sos de hrean cu mar si cu piure de spanac), stropit cu minunatul vin austriac, Veltliner ( e mai greu sa-i înveți numele decât sa-l îndrăgești).

A propos de mâncare: în prima seara locuită la castel am urmat sfatul proprietarei care ne-a sugerat sa cinăm într-un anume restaurant. Zis și făcut dar că, pentru a ajunge la acel restaurant, trebuia să mergi pe un drum îngust, pietonal, având un pârâiaș zglobiu pe stânga. La un moment dat, peisajul idilic dispărea și făcea loc mai întâi unei fabrici (!?) de piese pentru mașini electrice, înființată în…1919, urmată de o mare fabrică de lactate. Dacă era vreun zgomot, vreun fum, vreo gălăgie, vreun miros? Nimic iar fabricile cu pricina funcționau bine mersi. Am uitat sa precizez ca toată povestea se află într-un orășel, nu în the middle of nowhere, cum am fi tentați să credem. Restaurantul (din afara ai fi zis ca e o căsuță pitorească) avea ditamai grădina, plina ochi de turiști, mai locali sau mai internaționali. Să mai zic ca am găsit ultima masă liberă (neavând rezervare)?😉
Am mâncat o salata fabuloasă, vedeta casei încă de acum 25 de ani ( în Austria se folosește mult uleiul din semințe de dovleac care da o savoare specială) și un sorbet de ceva neidentificat până azi (zirbe- după descriere pare un conifer) iar A. a descoperit cu stupoare băutura răcoritoare națională: Almdudler.

Prima dimineață, la micul dejun, am fost atât de uimiți când am constatat unde urma să mâncăm 😃: va invit sa priviți cu atenție pozele si sa încercați să vă imaginați cum e! Efectiv, parcă n-aș mai fi vrut să plec de acolo, atât era de perfectă atmosfera: am băut cafeaua în pat, am băut șampanie cu cartea în mână în grădina, am stat seara la povești la lumina lumânărilor si am savurat un vin roșu de excepție, iar micul dejun era cireașa de pe tort a dimineților noastre, în acel salon – bibliotecă, cu pian si statuete, cu tavan pictat si tablouri de străbuni, cu veselă celebră si șemineu.

După minunata ședere si preumblare prin Stiria si Austria de Jos, a venit momentul sa luam direcția nord, către Innsbruck- capitala Tirolului, unde am stat, la o pensiune autentică tiroleză / fermă de vaci, într-o localitate de 1000 locuitori, la 20 minute de centrul orașului și de care era conectată printr-un tramvai montan 😁. Micul dejun îl luăm la brutăria satului, alături de câțiva localnici ( unii nu se rușinau sa ia și o bere la micul dejun). Una dintre cine, extrem de rafinata, am avut plăcerea de a o savura la restaurantul hotelului spa de 4 stele de lângă fermă 😂
După o splendida seara petrecută în oraș, am decis ca a doua zi sa vizitam una dintre atracțiile locului: Crystal World by Swarovski, aflat la vreo 20 km de oraș.
Sinceră să fiu, nu aveam nici cunoștință, nici idee despre ce urma să vedem, A. fusese cu ideea de a bifa locația, poate de aceea am fost de-a dreptul „dată pe spate”. Primul lucru pe care-l vezi sunt hectare întregi de parcare si atunci îți pui problema: hopa, n-o fi chiar așa de nașpa daca trage atâta lume aici! De departe se vad niște uzine pe fundalul munților maiestuoși, abia apoi vezi intrarea si înțelegi ca nu urmează să vizitezi vreo fabrica unde sa ti se explice procesul tehnologic al cristalelor Swarovski. Intrarea e scumpișoară bine ( 42 euro un bilet de familie cu doi părinți si un copil 😁), si în sfârșit, după o coadă de cam un sfert de oră, am intrat pe domeniu ( e ca un parc ce se întinde pe multe hectare) si ni s-a indicat ora la care sa ne prezentăm la intrarea în expoziția propriu zisa (dat fiind că era foarte aglomerat).
Noi am intrat direct în magazin de unde ( în pofida prețurilor mari spre foarte mari si a ofertei fabuloase de minuni) am reușit sa ne luam câte un suvenir, mai exact, colecția mea de brățări s-a mai îmbogățit cu încă una. LE: între timp, mi s -a rupt si nu o mai port.
Intrând în expoziție am înțeles și mai bine ca Crystal World nu este un parc de distracții ( după cum ai fi putut crede după mulțimea de părinți cu copii de la mici la foarte mici), si nici o făbricuță în the middle of nowhere în care s-au creat aceste pietricele (strass cum le știm noi sau rhinestone cum le știu englezii) ci un muzeu al designului de prima mărime. Nu am mai fost atât de impresionată de la expoziția AD magazine din septembrie 2018 de la Paris: toți marii designeri si artiști ai momentului au instalații în încăperi amenajate special, si culminează cu faimoasa deja Yayoi Kusama cu al sau The Grief Chandelier.
Îmi e greu sa spun care dintre săli sau instalații mi-a plăcut mai mult, toate aveau darul de a te lăsa cu gura căscată. Un lucru mi s-a părut foarte nepotrivit: nu aveau ce căuta acolo copilașii mici si nici bebelușii, Crystal World e înainte de toate o expoziție de design.
Pe domeniu mai erau câteva instalații printre care norii cu diamante si apa pe care părea că pășești.
După ce am plecat mega încântați de atâta splendoare, am decis să vizitam si castelul Ambras, o alta mândrie a orașului Innsbruck ( aflat, ca și Swarovski, la câțiva km distanță).
Acest castel ( nu, nu e al Ambrei, deși așa-i zice numele 😃) e celebru pentru noi, românii deoarece adăpostește singurul portret cunoscut al lui Vlad Țepeș- dar ce sa vezi, nu l-am putut vedea caci era la o expoziție temporară în Finlanda. Aici se găsește singura dintre cele 7 colecții ale Kunst Historische Museum din afara Vienei, si ce colecție uriașă, mai ales de tablouri ale diverșilor Habsburgi. Este pe cât de mare, pe atât de bine structurat si organizat. De fapt vreau sa remarc ca, încă din 2008 când fusesem ultima oara in Austria ( de Crăciun) am observat că se merge foarte mult pe curatoriat muzeal, iar diversele case memoriale sau muzee nu-ți mai prezintă veșnicele exponate aglomerate si plictisitoare, ci sunt grupate în jurul unei idei, pe care o sugerează. Iar obiectivele pe care le-am vizitat în această vacanta mi-au arătat că am dreptate 😉.

Următorul popas de câteva nopți l-am petrecut în regiunea lacurilor, mai exact la o pensiune pe malul lacului Wallersee, în apropiere de Salzburg ( pe care nu l-am revizitat cu acest prilej). În afară de salba de lacuri, cu apele de azur pe care le-am admirat, am avut si imensa bucurie de a vizita reședința de vară imperială ( Kaiservilla) de la Bad Ischl, un loc impresionant, ținând cont si ca aici s-a semnat declarația care a dus la primul război mondial. Am ajuns în acest loc magic exact când se împlineau 188 de ani de la nașterea marelui Franz Joseph ( pe 18.08), cred ca pasionații de numerologie pot afla ceva interesant in aceste cifre.

Ultimul popas al minunatei vacanțe s-a petrecut în frumoasa fostă capitală imperială, dar la fel de maiestuoasă- Viena.
In pofida multiplelor vizite din trecut, nu am trecut-o niciodată pe lista orașelor preferate, poate având si o clima dificilă, cu ierni înghețate și veri toride. De data asta, lucrurile au stat puțin altfel: ne-am bucurat la maxim de fabulosul oraș, care ne-a întâmpinat cu o vreme plăcută, deși august, presărată cu 2 ploi repezi de vară, care însă nu ne-au afectat programul.
Am tras intr-un apartament situat relativ central ( lângă primărie), situat într-o clădire tipică vieneză ( un palat) si am mers numai pe jos (norma de pași dublată si triplată)😉.
Încă din prima seară am cinat la Skybar, de unde am admirat un splendid apus printre turlele Votivkirche care poleia acoperișul Stefansdom (Steffl, cum îl alintă localnicii). Restaurantul, deși de lux (recomandat in ghid ca „loc în care se adună tinerii înstăriți”, avea mici tare si anume fața de masa pătată si (ca si la Buddha Bar la Paris), ne-au adus mâncarea o data cu cocktailurile si cu vinul. Nu spun că sunt eu Gheorghe Dracu’ dar, tradus pe înțelesul tuturor, asta înseamnă că nu poți savura un cocktail înainte de masa deoarece nu dorești să se răcească mâncarea, așadar îl plătești si-l lași acolo.
A doua zi,  înainte de vizita la Școala Spaniolă de Călărie, am apucat să luăm un mic dejun stilat la una dintre cafenelele care au adunat de-a lungul timpului personalități marcante: Cafe Landtmann. Am uitat sa menționez faptul că în Austria cafeaua pe care o beau localnicii se numește melange – e de fapt o varianta de cappuccino.
La Școala Spaniolă de Călărie de la Hofburg (biletele cumpărate online încă de acasă), am avut bucuria a 2 ore de antrenamente cu muzica cu faimoșii cai lipițani (se nasc negri si se deschid la culoare pe măsură ce cresc în vârstă, devenind de un alb strălucitor). Aceasta școală celebră  a fost întemeiată acum 350 de ani, iar caii sunt antrenați să execute mișcări elegante, ca de balet. Partea interesanta e ca femeile au fost admise ca si călărețe abia acum 7 ani (!?).
După minunăția de spectacol cu căluți, am vizitat Muzeul Leopold, aflat în cadrul MuseumQuartier – un minunat muzeu cu arta modernă ( nu contemporană!), în care am descoperit un mare artist, relativ cunoscut- Egon Schiele. Acest genial tânăr artist ( elev al lui Klimt ) care a murit la 28 de ani, în epidemia de gripă spaniolă de început de secol 20, a reușit să picteze multe lucrări, mare parte dintre ele aflându-se la muzeul Leopold. Pe lângă tablouri excelente, în muzeu se găsesc si piese de mobilier art nouveau, vitralii si desene. M-a făcut să visez o expoziție cu fotografii si mici detalii biografice ale unei pleiade de personalități marcante care populau Viena de la 1900 – cât o fi fost de fascinant să întâlnești prin cafenele genii în domenii variate, precum muzica, literatura, artele frumoase, arhitectura, psihologia, științele exacte…
În altă zi, mergând tot pe urme de personalități vieneze, am rezervat si am luat micul dejun la faimosul Caffe Sacher- unde am aflat că și în prezent, de aproape 200 de ani, rețeta bine cunoscutului Sacher torte este ținută secretă- adevărul e ca as savura acum o felie 😁. Locația e splendidă, amintind întrucâtva de Angelina din Paris si, dat fiind că aveam rezervare online, am primit o masă cu față de masă albă ( majoritatea meselor fiind neacoperite, de cafenea).
Am mai vizitat Muzeul Sisi si Apartamentele Imperiale de la Hofburg- mult restrânse față de ce văzusem eu in trecut- si pline ochi de turiști cu audioguide care se opreau în mijlocul parcursului ca sa asculte – nu am știut cum sa ieșim mai repede.
Un alt muzeu care mi-a plăcut tare mult este muzeul Albertina, care adăpostește o colecție dichisită de impresioniști dar și de moderni, precum și de clasici ( Dürer, Rubens, Rembrandt) intr- un veritabil palat super elegant. Si da, au si câțiva Schiele 😉.
În ultima seară am avut bucuria de a încheia sejurul cu un concert la Musikverein- faimoasa sală unde se tine Concertul de Anul Nou. Cred ca cererea e mare si atunci s-au gândit vienezii sa bucure marea de turiști ( în genere chinezi sau japonezi) organizând concerte ( sa le zicem turistice, asta însemnând doar scumpe si cu piese relativ cunoscute din Mozart si Strauss). Ne-a plăcut foarte mult sala, care în pofida aparentelor, este destul de mică – as zice max 1000 de locuri, acustica ei, muzica în sine si ne-au displăcut maxim ținutele care variau de la bermude cu tricou lălâu până la costum de baie întreg cu short de blugi ( nu, nu fac mișto, am văzut cetățeanca cu pricina cu ochii mei). Deși scria pe bilet ca e recomandată o ținută smart, cred ca 10 % dintre spectatori puteau fi încadrați aici, restul fiind sub orice critica, îmbrăcați în cel mai bun caz de stadion. Ce sa mai discutam, lumea e in cădere liberă din punctul de vedere al eleganței. Daca magazinul Chanel afișa în vitrină treninguri, nu cred sa scăpăm de tirania prostului gust prea curând.
Am mai luat si un prânz într-un restaurant care se lauda cu „nașterea” celebrului Wiener Schnitzel
( mai exact, adaptarea locală a Costoletta a la Milanese, rețeta adusă de un general austriac de la Milano prin secolul 19).
Nu am avut timp să vedem mai mult dar asta înseamnă doar că trebuie să revenim si sa ne bucuram si de alte obiective la fel de fascinante.

Acum aproape un an, revedeam cu dor si drag frumoasa capitala a Marii Britanii, la o diferență de doi ani și jumătate de la precedenta vizită, când mersesem în formula completă ( și cu bunicii) pentru a serba the Sweet Sixteen al copilei. Articolul acesta l-am postat atunci pe pagina de facebook omonimă ( world through my eyes by aaa), într-o formă mai puțin cizelată, dacă ați citit, poate nu vă va displăcea reamintirea iar daca nu, sper ca va fi o lectură plăcută.

Prima dată am vizitat Londra hăt în AD 1994, pe când lucrurile stăteau oarecum altfel, adică iți trebuia viză pe pașaport, care se obținea de la consulatul de pe strada Jules Michelet. De atunci, pe parcursul multor călătorii în meleag, pseudo studiul meu socio- observațional mi- a relevat multe schimbări, mai ales populaționale. S-a trecut de la angajați în servicii de sorginte indiană și pakistaneză, la est europeni ( ruși, polonezi, maghiari), pentru ca în ultima vreme, să mi se pară că majoritatea provin din Europa de Vest ( francezi, spanioli, portughezi, etc)

Dar să încep cu începutul acestei ultime incursiuni, subiect principal al acestei postări: am ajuns vineri dimineață, just in time for breakfast, English breakfast? Never 😁. În acest city break am presărat, că de obicei, și elemente de turism culinar, healthy si gourmet, căci, slavă Domnului, ai de unde alege. Chiar mă minunez de fiecare dată când merg la Londra despre ce înseamnă adevărata concurență, si cum am proceda noi românii în atare condiții extra dure ale unei piețe extra aglomerată ( articolul a fost scris în 2019!, acum totul e altfel, și la noi, și la ei).
Am avut plăcerea deosebita de-a lungul timpului de a savura feluri fantastice și o atmosfera imbatabilă la Jamie’s 15 si Jamie’s Italian ( ale lui Jamie Oliver), la Savoy Gril ( Gordon Ramsey), la Nopi ( Yotam Ottolenghi), doar să-i menționez pe cei mai celebri.
Am analizat oferta încă de acasă si am rezervat majoritatea meselor online. E adevărat că sunt abonată la un newsletter care semnalizează toate ofertele la restaurante de top. Există astfel de sistem de rezervări și de oferte în mai multe țări, dându-ți posibilitatea de a pătrunde în restaurante la care nici cu gândul nu gândești că ai putea merge ( fără să cheltuiești sume obscene). Așadar, un pic de analiza înainte, de discernământ si de intuiție și- there you are!
La fel procedez si cu alegerea hotelurilor – via Booking de cand s-a lansat online, în 2003- e adevărat că am, pe lângă experiență, si un strop de noroc.

De data asta, am locuit intr-un hotel situat într-un fost sediu de banca, în inima City of London, printre zgârie nori. Zona City reprezintă centrul financiar bancar al orașului dar totodată e și zona cea mai veche, vatra romana a orașului, locul anticului Londinium.
În martie 2017 am stat intr-un palat lângă Hyde Park, (reamenajat in hotel de 4 stele) construit de regele Edward VII pentru amanta sa, cu veleități de actriță, de aceea barul este amenajat într-o minusculă sală de teatru.

După ce am savurat un mic dejun sănătos (no english breakfast for me, thank you very much), ne-am dus hăt în Kensington pentru a vizita un muzeu obscur , despre care citisem cu câteva zile înainte: Leighton House Museum. Situat pe o străduță plină de șarm, muzeul e casa memorială amenajată cu mult gust și eleganță de un pictor din perioada victoriană, Frederic Leighton. Ceea ce e mai incredibil s-a întâmplat după ce am ieșit de la muzeu, când pașii ne-au fost ca si călăuziți ( pentru că efectiv mergeam fără țintă si fără orientare, bucurându-ne de vremea plăcută ) către casa lui Freddie Mercury ( în ziua în care se împlineau 28 de ani de la moartea sa).

După o plimbare minunata, pe străduțele superbe din Kensington, admirând casele splendide, am mers sa ne regalăm cu un Afternoon High Tea, la Ham Yard Hotel, un hotel luxos, amenajat în stilul anilor 20, cu atenție la detalii ( vesela e Wedgwood!), îmbinând arta și designul. La „ceaiul de la ora 5” se servesc gustări: mini sandwich-uri ( în cazul nostru, sofisticate, gourmet), chifle cu unt si cu dulceață dar și câteva prăjituri delicioase, precum și ceaiul aferent.
Întregul ceremonial este atât de plăcut, încât nu-ti mai vine să pleci de acolo. Eu am mai avut ocazia pe vremuri ( acum nu mi-aș mai permite) să savurez ceaiul la restaurantul faimosului magazin Harrods 😁 – tot ceremonialul începea cu muzica de cimpoaie scoțiene, iar pe lângă ceai, primeai și un pahar de șampanie . Tot pe vremuri am fost invitată la restaurantul The Canteen , în Chelsea (închis acum) aparținând lui Sir Michael Cane. A fost prima si ultima data când am comandat de pe un meniu fără prețuri 🤔, deh, din deliciile decadente ale vremurilor demult apuse.
În orice caz, după un astfel de ceai, e greu să mai și cinezi dar noi am făcut-o, am mers la un restaurant cu mâncare britanică interpretată modern (Tredwells) unde am mâncat cele mai bune scoici St.Jacques din viața mea. M-a atras acest restaurant deoarece are produse from farm to table, si o abordare fresh, modernă, dorind să schimbe percepția că englezii nu au bucătărie.
Ce m-a șocat în această călătorie e faptul că am constatat că în toate localurile apare pe meniu mențiunea unei ” discretionary gratuity” de 12.5 % ca în SUA, cu alte cuvinte, un bacșiș legalizat, care se adaugă la nota de plată si pe care nu am încercat sa-l „sărim” ( înțeleg ca e la alegerea clientului sa-l plătească au ba). Poate si asta sa fie explicația pentru zîmbetele cu gura pana la urechi cu care eram tratați de întregul personal, oriunde ne-am fi dus.

Următoarea zi am mers pe London Bridge ( nu, nu-l confundați cu Tower Bridge) și ne-am baladat pe străduțe neștiute, am dat de o corabie veche ( Căprioara de aur)pe cheu, de fosta închisoare medievală The Clink, de singurul zid rămas al Winchester Palace, fondat în secolul 12, de teatrul lui Shakespeare: The Globe, de muzeul Tate Modern… De fapt, asta îmi place cel mai mult mie la Londra, atmosfera asta de Harry Potter, cum îți apar în cale felurite Diagon Alley pe care nici nu le intuiești, microcosmosuri ascunse, străduțe înguste pitite după clădiri monumentale.
În dreptul St Paul, am luat-o pe Millenium Bridge ( pietonal) si ne-am dus sa vizitam Guildhall Museum, muzeul Breslelor, cum ar veni, care are la subsol…un amfiteatru roman.

Următoarea destinație a fost aleasă pe loc: muzeul Dickens, amenajat în casa în care marele autor a trăit între 1837 și 1839 🤔. Atmosfera victoriană, de vis, desfășurată pe 5 nivele, m-a vrăjit si nu aș mai fi vrut să plec ( nici) de acolo. Am savurat un quiche si un pahar de vin la cafeneaua muzeului, într-o ambianță istorică, de neuitat.

Ne-am grăbit însă deoarece am mers la Cadogan Hall ( o sala superba de spectacole), unde, în cadrul London Jazz Festival care avea loc în acele zile) – eu v-am zis ca sunt norocoasă 😎, l-am ascultat pe saxofonistul american Jean Toussaint ( biletele cumpărate online de acasă, sala era arhiplină).

După concert, ne-am dus la cină la restaurantul faimosului chef Marco Pierre White- minunat! Mie îmi place mâncarea bună, stil gourmet si atmosfera elegantă dar nu scrobită, încât să-ți fie frica de momentul notei de plată, desigur că și compania face diferența, una e să cinezi cu persoana iubită la lumina lumânărilor și alta cu oricine altcineva 😋.

Duminică dimineață mi s-a îndeplinit visul de a lua micul dejun la faimosul sketch- poate ați auzit, poate nu, este un local situat într-o clădire istorica, veche de 240 de ani, care în ultima perioadă a găzduit atelierul Dior din Londra. Din 2002, clădirea a fost preluată de un om de afaceri arab, care, împreună cu chef-ul francez cu 3 stele Michelin, Pierre Gagnaire au fondat sketch, cu filozofia EAT MUSIC DRINK ART.

Eu urmăream acest loc de ceva vreme pe instagram uimită de debordarea de imaginație, de design de cel mai înalt nivel, de spiritul inovativ londonez. Iată că am ajuns și aici, unde am avut parte de un mic dejun de excepție. În afară de saloane, amenajate fiecare diferit, care mai de care mai deosebite si artsy, si toaletele sketch sunt faimoase – din păcate, cea mai celebră se deschidea mai târziu dar și cea ” de serviciu” era la fel de impresionantă, cu pereții negri, bătuți cu cristale Swarovski si leduri luminoase, cu hârtia igienică montată pe un legănuș din cristale.

După această incursiune magică, ne-am plimbat puțin pe New Bond Street, apogeul magazinelor de High Fashion, cu vitrine care demonstrează că moda poate fi considerată o artă.

Apoi am luat-o prin Hyde Park si Kensington Gardens, iar în drum am bifat si Serpentine Sackler si Serpentine Gallery, doua galerii de artă contemporană, care ne-au mers la suflet. Aerul din parc era ca la noi in vârf de munte, atât de curat și de parfumat, iarba verde prin care se hârjoneau veverițele, copacii aurii și ruginii.

A urmat Science Museum, despre care auzisem multe dar niciodată nu am avut ocazia sa-l vizitez, deși e in spatele mult mai cunoscutului Natural History Museum ( unde si acum erau niște cozi uriașe).
Aici, la Muzeul Științei, care e de asemeni foarte mare și ți-ar trebui mult timp ca să te apleci asupra tuturor exponatelor de pe cele 4 niveluri, am avut parte de o experiență deosebita: un film la IMAX cinema numit The Beautiful Planet, filmat pe și din stația orbitala internațională.

Apoi, fuga fuga către Covent Garden unde aveam bilete la Les Beaux Dormants, un spectacol de balet contemporan la Royal Opera House. Un adevărat regal, deși al 4-lea balet contemporan văzut din octombrie încoace ☺, avem o pasiune în familie, ce mai, pentru arta contemporană. Mai fusesem în sala mare a operei cu mulți ani in urma, când am văzut Don Quijote de Minkus.

După spectacol, ne-am oprit to grab a bite ( and a glass or two of prosecco) într-un micuț restaurant venețian, cu o atmosferă ca de roman, cu lumina slabă, care mi-a amintit de o casa a bunicilor. De fapt, am mai zis-o, sunt in căutare de senzații, fie care îmi amintesc momente din copilărie, fie ce-mi imaginez că ar fi fost în alte epoci, locuri, situații.
A urmat o cina la cel mai bun restaurant…franțuzesc din Londra ( cel mai bun, cel mai faimos, etc, nu sunt titluri date de mine ci de diferite foruri în domeniu), care i-a plăcut cel mai mult lui S.

Întrucât avionul era după amiază, am avut o dimineață de luni de shopping si de vizitare a London Museum, aflat în cadrul centrului Barbican ( tot în „cartier”), la intrarea căruia era o expoziție temporară The Clash – o celebră trupă punk.
De această dată nu am văzut niciun musical ( v-am dezvăluit în episodul despre NY ca mă dau in vânt după acest tip de spectacol, și am avut șanse unice de a vedea live Cats , Fantoma de la Opera, Tommy, Jesus Christ Superstar, Mamma Mia, Wicked, etc dar si concerte de muzica clasica in felurite locații ( inclusiv in Westminster Abbey). Mi-ar trebui o luna sa pot descrie sutele de experiențe fabuloase trăite din plin, la Londra sau aiurea.

În orașele în care am mers de mai multe ori și am vizitat obiectivele turistice de căpetenie, îmi doresc sa pătrund din ce in ce mai adânc în atmosfera autentică a orașului și, câtă vreme îmi voi păstra intactă capacitatea de a mă mira si bucura ca un copil, toate călătoriile mele vor extraordinare și mai ales, unice.

Am vizitat New York-ul exact de 2 ori, precum în titlu, prima dată în noiembrie 2003 și a doua oară în aprilie 2014.
Dacă prima oară am stat doar vreo 3 zile ( deoarece am bifat mai multe orașe americane în decursul a doua săptămâni), în 2014 (de când provin toate fotografiile) am petrecut mai bine de o săptămână.

Prima oară m-am dus cu enorme așteptări, fiind sub imperiul serialului Sex and the City iar dezamăgirea dintr-un punct de vedere a fost crunta: de unde mă așteptam să văd numai oameni eleganți, supli, frumoși și plini de vervă, pe străzi circulau mulțimi de supraponderali îmbrăcați fără pic de gust. Atenție! Stăteam în miezul Manhattanului, à coté de 5th Avenue!
Atmosfera m-a cucerit, însă iremediabil, senzația că figurez într-unul din primele filme cu Batman, acel cer cenușiu- roșcat care se întrezărea printre zgârie nori, aerul splendid de toamnă în marele oraș pe mine mă atrag la nebunie. Întrucâtva ce bănuim din filme poate fi regăsit în realitate, mai puțin glamourul. Recunosc că nu am intrat in locuri de lux, doar în barul hotelului Waldorf Astoria unde am băut un prosecco, însă și acolo interioarele mi s-au părut un pic patinate, parcă puțin prăfuite, învechite.
Am stat intr-un hotel la etajul 22 și îmi amintesc acea priveliște imbatabilă, luminile din clădirile de birouri din preajma, petecul de cer care doar se zărea, zumzetul permanent al orașului.

În acea primă incursiune, am circulat doar pe jos (!?) și am făcut un tur cu…trăsura ( da, știu, atât de turistic dar atât de inedit si de agreabil). Eram cu mama si ne-am bucurat de o sumedenie de lucruri, ambele fiind la unison, îndrăgostite de cultură si de frumos. Așadar, am văzut primul nostru show pe Broadway si anume „Aida”, muzicalul faimos compus de Elton John ( la care eram să adormim amândouă datorită oboselii de pe drum precum și jet lag-ului, fiind prima noastră seara). În minunatul musical, rolul principal era interpretat de către Michelle Williams, membră a grupului Destiny’s Child( alături de Beyonce si Kelly Rowland), deci, o mică celebritate.
Următoarea seară ne-am delectat cu „ Nunta lui Figaro” la Metropolitan Opera 😍 …un adevărat regal! Deși clădirea și sala sunt destul de moderne și de puțin impunătoare ( în comparație cu Opera Garnier, Covent Garden sau Opera din Viena), spectacolul văzut era o montare rococo, impecabilă din toate punctele de vedere.
La operă nu am revenit cu prilejul celei de-a doua mea vizite dar pe Broadway am mai văzut încă trei muzicaluri: „Cinderella”, cu Carly Ray Jepsen ( poate vă amintiți marele ei hit „Call it maybe”) și Fran Drescher ( THAT Fran Drescher în rolul zânei cele bune); în acest show am rămas perplexă când, sub ochii tuturor,Cenușăreasa s-a TRANSFORMAT din fata îmbrăcată sărăcăcios într-o adevărată prințesă ( cu tot ce presupune asta, cu rochie de bal si diademă pe cap)!
Am mai văzut „ Bullets over Broadway”, un muzical vechi si destul de celebru ( foarte bun) dar nu la fel de celebru precum Chicago ( pe care l-aș putea asculta și vedea de oricâte ori, mai puțin la TNB 😈).
Recunosc deschis, îmi plac la nebunie muzicalurile pentru ca mi se par o formă de virtuozitate supremă, care cere perfecțiune din partea tuturor interpreților, să fie excelenți cântăreți, dar și dansatori, eventual, acrobați. Am văzut show-uri doar în West End la Londra, pe Broadway la New York si la Washington DC, așadar „creme de la creme”. De aceea, nu am curajul să plătesc( scump) un bilet ca să vad ceva ce intuiesc slăbuț, cu de-alde Loredana si Horia Brenciu ( LOL)

Ultima oara când am călătorit în the Big Apple am avut o cazare destul de modestă ca locație, in Lower East Side, un cartier populat inițial de emigranți ucrainieni. În prima seară îmi amintesc șocul resimțit când mi se părea că suntem înconjurați doar de oameni ai străzii, în plus nu părea posibil sa găsim vreun restaurant decent în cartier ( până la urmă am găsit un loc extrem de hype, cu mâncare rafinată și decor industrial chic). În celelalte zile am mâncat binișor în localuri plăcute dar, frankly speaking, cu excepția unui restaurant italian la care m-a dus prietena mea, A ( care a fost închis recent si definitiv ca efect colateral al pandemiei, după mulți ani prosperi, fiind un loc în care veneau si vedete ), nu rețin nici un nume și nici vreun fel de mâncare care sa mă fi ebluisat. Cu atmosferă unică, deși foarte turistic ( aflat pe Broadway, printre teatre), mi-a rămas întipărit în minte Jekyll and Hyde Club, amenajat în stil gothic horror, cu efecte animatronice haioase si personaje de epoca ( închis si el din 2015).

Întrucât era aprilie si chiar în acea prima zi se sărbătorea Învierea Domnului, am avut grozava ocazie de a mă plimba prin Central Park într-o splendidă duminică pascală, cu soare, pomi în floare si iarbă verde.

Deși eram acolo în scopuri profesionale ( ca expozant in cadrul proiectului TableTop at 41 Madison, aceasta fiind o clădire iconica de pe Madison Avenue în care se organizează expoziții temporare sau permanente din domeniul” art de la table”), am avut totuși răgazul de a vizita câteva muzee de referință, de a urca (pentru a doua oară) in Empire State Building, de a mă plimba pe bulevarde, de a vizita the Apple Store de pe 5th Avenue ( unde am râs vizionând pe un iphone sceneta cu „ Noi seara nu mâncăm”).

Am vizitat Muzeul de Istorie Naturală, pe care îl știm foarte bine din filmul „ O noapte la muzeu” și care mi s-a părut un pic mai neprăfuit decât vechiul Muzeu Antipa – acum al nostru a fost modernizat si cred ca i-a luat-o înainte 😁. Am mai vizitat si Metropolitan Museum of Art, o imensitate ( foarte plictisitor, dacă mă întrebați pe mine) de muzeu, de parcă curatoriatul si display-ul modern ar fi o treabă pur europeană; jur, am vizitat în România muzee mai atractive si mai bine organizate). De fiecare dată mi-a scăpat ( nu știu cum) MoMa, pesemne că trebuie să mai ajung pe meleag😁

Am avut bucuria de a vizita si Guggenheim Museum, o perlă a arhitecturii, însă expoziția temporară a avangardistilor italieni m-a lăsat destul de rece.

Am senzația că America este o împletire de (foarte) tradițional cu modern, sunt conștientă ca acolo „se da ora exacta”, totodată percep eforturi uriașe de PR întrucât ni se furnizează ( via film sau mass media) senzații care cresc așteptările. Evident, devii un pic dezamăgit pentru ca nu simți strălucirea si glamourul așteptate .Desigur că nu am pătruns în locuri în care se strâng magnații zilei dar mai știu si că în occident, îndeobște, vedetele si oamenii normali merg cam pe aceleași străzi, nu au un oraș alternativ, un Dorobanți american în care noi, plebea, nu avem acces.
Ceva m-a frapat în această a doua incursiune: efectiv, numărul de persoane grase pe străzi era mult diminuat iar numărul de gym-uri sporit; ca o mare amatoare de sport nu am putut să nu constat schimbarea de paradigmă si să mă bucur deoarece e dovada clara că atenția la alimentație si viața activă ajută sănătății si siluetei. În fond se știe de secole că un organism sănătos are o greutate între niște limite, iar o dieta atentă si practicarea unui sport, te ajuta sa slăbești.
Evident, nici de data asta nu am zărit toalete luxuriante și Manolos pe trecătoare, dar nici eu nu m-aș fi despărțit de pantofii mei Nike pentru nimic în lume ( la câți kilometri am parcurs mergând pe jos). Chiar râdeam cu câteva doamne „multi naționale” la deschiderea oficială a unui magazin de porțelanuri chinezesc ( unul dintre cele mai vechi branduri din lume), că, în pofida ținutelor elegante pe care le purtam fiecare, toate purtam pantofi cât mai comozi).

Metroul mi s-a părut foarte urât si de neînțeles, ia timp să pricepi decodificarea direcțiilor trenurilor cu care trebuie să circuli . E drept ca am avut și un mic ghinion pentru că mi s- a demagnetizat cartela pe o săptămână ( o prăpădită din carton, ca la noi) încă de a doua zi, și a trebuit să improvizez pe parcurs. Când am reclamat mi s-a spus, că se poate rezolva în 10 zile ( halal birocrație!) așadar fie le recitam povestea angajaților de la peron (care mă lăsau să intru) sau îmi cumpărăm bilet 🤤. Am luat si taxiul o dată pentru ca mă grăbeam dar s-a dovedit a fi o eroare fatală întrucât am întârziat si mai mult 😃

În ultima zi, mergând prin Little Italy, next to Chinatown, am văzut o coadă maaaaare de oameni care așteptau cu mega interes deschiderea primului Cat Café din oraș 🐱. Mi-ar fi plăcut și mie să stau la o cafea cu mâța-n brațe dar ce să vezi, aveam un avion de prins.
A propos de cafea, nu am reușit sa beau o (1) ceașca realmente bună pe întregul teritoriu nord american – sper ca în acești ultimi ani sa fi apărut si pe la ei vreo cafenea de specialitate.

Per total îmi place atmosfera din Big Apple deși acel zgomot de fond continuu poate fi foarte stresant, așadar prefer New York-ul în filme iar Bucureștiul in fiecare zi.

Sinceră să fiu, nu mi se pare o treabă ușoară, cel puțin mie nu mi-a ieșit din prima ci abia de la a n-a încercare să iubesc acest magnific oraș.

Am mers prima oară la Paris împreună cu mama, într-o excursie foarte complexă și sofisticată (din nord până în sudul Frantei), pentru acele vremuri ( 1995!), era vară iar aerul sufocant, orașul mi s-a părut ca un București mai mare și mai murdar. Stăteam pe Rue de Rome ( pas mal, pas mal du tout) la un hotel de 3 stele, însă cu pereții subțiri și fără aer condiționat. Pentru cineva care vizitase deja Atena, Londra, Edinburgh ( mă refer aici la orașe occidentale importante și mari, nu mai menționez Sofia sau Belgradul, Cairo și Budapesta, Istanbul si Zagreb, bifate și ele ), mult lăudatul Paris mi s-a părut oribil și dezamăgitor. Am avut impresia vie că un bodyguard ( spiritul orașului )mi-a pus o mână în piept și mi-a zis: „ Tu nu ai ce căuta aici, sărmana est europeană! „. După ce Londra mi se păruse polul democrației, un oraș cu străzi parfumate, în care puteai găsi prețuri și servicii acceptabile pentru toate buzunarele, iată, Parisul m-a șocat cu aroganța sa, parcă mi se făcea frica sa merg pe străzile bogate, ca nu cumva să fiu gonită de acolo. Mâncarea frugala deși scumpă, cazarea modesta ( să nu credeți ca excursia cu pricina era ieftina și accesibilă tuturor), străzile pustii de august, cetățenii fără inhibiții (în a-și face nevoile la copac) care nu pregetau să mă fluiere ( eram o jeune fille en fleur pe atunci), condiția de turist român, iată cum impresia de neșters s-a format rapid: I hate Paris. Desigur că am vizitat toate punctele importante turistice ( Luvrul, Musee d’Orsay, catedrala Notre Dame, turnul Eiffel, Sacre Coeur, Opera Garnier, place Concorde, si tot ce se bifează atunci când mergi pentru prima oară la Paris, dar sentimentele negative erau acolo.

Anul următor, am călătorit din Anglia până în România cu mașina ( o vacanță de 4 săptămâni) și ne-am oprit ( eviddement) și la Paris, tot vară, tot prăfuit ( ba aici s-a mai adăugat experiența „fabuloasă” a unei camere cu …toaleta pe hol (!?)).
După astfel de experiențe am decis in sinea mea peste ani să iubesc Parisul, să încerc să-i dau acestui oraș dreptul de a a-și arăta adevăratul charme pe care i-l laudă o jumătate din glob, filmele, melodiile, romanele, tablourile etc. Am plecat de ziua mea în 2008, ne-am cazat intr-un hotel cochet în cartierul Le Marais ( intrase de curând pe lista locurilor cool) și …a fost prima oară când am deschis ochii si am văzut/ simțit vibe-ul autentic parizian.

Dar cate experiențe fabuloase n-am trăit în acele cateva zile? În afară faptului că am descoperit străduțe și cafenele și restaurante, am târguit specialități de la brutărie și cofetării gen „ secrete bine ascunse” pe care le-am savurat prin parcuri sau pe malul Senei ( comme les vraies parisiens). L-am cărat pe S. la cinema să vedem filmul suedez ” Fata cu tatuaj dragon”, subtitrat în franceză. Am cinat la Brasserie Bofinger, una dintre cele mai frumoase berarii din Paris, deschisă în 1864, și unde platourile cu fructe de mare se aliniază frumos pe mese, sub splendidul tavan din sticla.
De asemeni, am luat masa la venerabila cafenea Le Procope, deschisă în 1686 și funcționând fără întrerupere de atunci, loc ce a adunat între zidurile sale din Cartierul Latin zeci de minți luminate, ceea ce te face să primești cu umilință onoarea de a cina și tu acolo.
Apoi, fix de ziua mea, după un pahar de pisco sour ( un cocktail sud american, descoperit în Chile), am mers la faimosul club Barrio Latino ( „ frate” cu Buddha Bar și închis între timp), unde ne-am simțit extraordinar pe ringul de dans, în ritmurile îndrăcite de salsa și merengue. Într-o altă zi am luat masa la un restaurant elegant sub coloanele elegante ale Place des Vosges, construită în 1612 de către Henri IV, și cu rezidenți unul mai faimos decât altul ( Madame de Pompadour, Victor Hugo).
Dacă ar fi să povestesc despre toate restaurantele, muzeele, locurile istorice în care am fost în multele mele incursiuni în Orașul Luminii, aș scrie un roman fluviu, nicidecum o postare modestă pe blog, dar nu mă pot abține, când amintirile vin valuri, valuri.

Următoarele dăți am fost privilegiată să particip ca expozant la importantul târg Maison et Objet, trei ani la rând, în septembrie 2012, 2013 și 2014. O activitate foarte solicitantă, 5 zile la târg, plus una înainte și una după terminarea târgului, dar cu mari satisfacții profesionale. La primele 2 ediții am stat în câte un hotel oarecare, dar în 2014 mi-am închiriat un studio în Montmartre, à coté de catedrala Sacre Coeur si de celebră scară, sejur în care m-am simțit cel puțin ca Amelie Poulain… Aveam, exact ca în filme, toate acoperișurile pariziene la picioare, iar diminețile, când îmi beam cafeaua cu croissant, răsfoind „Eleganța ariciului” de Muriel Barbery și privind zorii trandafirii, eram Regina Parisului. Să umbli singur prin Paris poate fi plăcut câteodată, dar e mult mai minunat în doi ( sau trei), când faci schimb de impresii trăite.

În anul următor, am primit invitația personală de a participa la deschiderea showroomului Ralph Lauren Home din Paris , când am luat-o pe A. cu mine, a fost din nou una dintre acele călătorii de vis, cu muzee, cafele în locuri inedite, mese la restaurante atent alese, mic dejun parizian la terasă, toate acele clișee pariziene. Am vizitat împreună Luvrul, care mi se pare primul popas de rigueur în urbe, dar am fost ( la cererea ei expresă) la Espace Georges Pompidou, am văzut Petit Palais si expoziția sa de artă, unde am și luat o gustare. Mie îmi place la nebunie să mănânc în restaurantele muzeelor, sau măcar o cafea între acei pereți plini de artă și frumusețe, mi se pare ca mă înnobilează. Altă dăți, am zăbovit la cafeneaua Musee d’Orsay, în lumina filtrată de ceasurile gigantice ale fostei gări.

Dar cred ca cea mai grozavă experiență când am vizitat Parisul a fost acum 2 ani când am locuit intr-un apartament vis a vis de Musee de Cluny ( muzeul de artă medievală, clădire istorică, construită pe locul unor terme romane, și unde putem admira celebrele tapiserii cu doamna si unicornul- și de aici mai am o povestioara, când am nimerit fix la ora începerii unui concert de muzică medievală, din secolul 12).

Apartamentul ăsta, cu ferestre tipice franțuzești, cu draperii de mătase era exact ce ne trebuia, situat într-o zonă excepțională, încât ne deplasam ca de obicei, mai mult pe jos. Am avut ocazia extraordinară de a vizita o expoziție AD ( Architectural Digest), în care diverși designeri de interior de top amenajaseră câte o încăpere dintr-o clădire istorică. Am mai prins expoziția Caravaggio la Musee Jacquemart Andre (și pe acesta în premieră). Multe restaurante extraordinare, cafenele savuroase en plein air, biserici de o frumusețe care-ti taie respirația ( precum Sainte Chapelle sau Saint Sulpice), Pantheonul care te îngenunchează pur si simplu cu numărul de personalități majore înmormântate acolo, cartierul Latin cu străduțele sale pietruite, de un șarm nebun, cafeneaua plină la ceas de noapte de la Comedia Franceză, muzeul Orangerie cu Nuferii lui Monet, cina asiatică la Buddha Bar si ciocolată caldă la Angelina, pe Rue de Rivoli, noaptea în Place Vendôme, admirând vitrinele Cartier si Van Cleef et Arpels,…

Da, poți să iubești Parisul dacă deschizi ochii, inima, și nu în ultimul rând, buzunarul 😐😉

Mai mărturisesc o dată aici ( pentru cei ce nu au aflat încă) despre aversiunea mea până anul trecut referitoare la ideea de a petrece o vacanță în Bulgaria. O destinație mai puțin atrăgătoare cu greu se putea închipui, poate doar cu Albania să fi concurat. Recunosc cu mâna pe inima: am fost multă vreme Regina Ideilor Preconcepute: oare v-am zis că prima impresie despre Nisa a fost una oribilă? Parisul? Odios! Budapesta? La fel 😃. Israel? Never in my life! Croația – not for me! Și exemplele pot continua. Desigur, contează când, cum, cu cine mergi, în ce perioada a vieții si câte și mai câte.
În Bulgaria mai fusesem de 2 ori in copilărie/ adolescență și de câteva ori in drum spre Grecia, înainte de intrarea țărilor noastre în UE. Ei, dragii moșului, pe vremea aia, de demult, chiar era o intreprindere periculoasă să străbați aceasta țară, în condițiile în care poliția stătea la pândă să te amendeze, în care operau bande de hoți de mașini, în care drumurile erau proaste iar indicatoarele doar în dulcele grai bulgăresc, cu litere chirilice. Ei, astăzi, lucrurile stau cu totul altfel, drumuri mult mai bune ( măcar nu trec prin sate si nu iți ies în cale căruțe, ca la noi), exista parcări civilizate (pe unde am fost eu cel puțin), daca respecți viteza, nu primești amenda, etc, etc.

După cum am mai povestit, anul trecut am ajuns absolut întâmplător la Balcic, un orășel devenit „de suflet” ( vezi postarea anterioara).
Anul acesta, cumpărasem bilete de avion pentru Atena. Într-o primă fază, aveam intenția să închiriem o mașină și să facem turul Peloponezului, dar faptul că multe dintre hotelurile rezervate blocau suma aferentă cazării cu multe zile înainte precum și costul astronomic pentru închirierea unei mașini ( de 3 ori mai mult decât ne-a costat anul trecut în Austria) ne-au determinat să căutam o altă variantă. Apoi am decis să ne facem o vacanță cu alegeri libere de cazare prin insulele apropiate Atenei, după care a venit ziua Z în care Grecia a anunțat că impune obligativitatea prezentării unui test negativ efectuat cu maxim 4 zile înainte și pentru pasagerii avioanelor sosite din România. Era duminică, cu o săptămână înainte de avion, ei bine, atunci am decis amândoi ca nu are sens să intram într-un joc obositor, stresant și, de ce nu? scump și am trecut la planul B. Si ce țară ne era nouă aproape și îi îndrăgisem deja un oraș : Bulgaria!
În jumătate de oră, am făcut planul precum și rezervările pentru cazare după cum urmează: 3 nopți la Balcic, 4 nopți în stațiunea Sf. Constantin si Elena ( cu degetul pe harta, aleasă după denumire), 3 nopți la Burgas si o ultima noapte ( ziceam noi) la Varna. Că sa nu vă țin cu inima la gură, aflați că a mai apărut o ultimă noapte de cazare, la Nisipurile de Aur.
Am vrut să păstrăm datele inițiale de călătorie dar până la urmă am prelungit cu 2 nopți sejurul.
Și, iată, am plecat veseli și liberi ( nu se mai cere nimic la graniță) către frumosul Balcic care, ca de fiecare dată, ne-a așteptat cu vreme bună, mare calmă si caldă, lună plină si cer senin.. Plaja e primitoare, cu nisipul ei blond, marea turcoaz si mângâietoare, atmosfera calmă si serenă, lumina fantastică, cu un strop de senzație de Orient.
Diminețile ni le petreceam la plaja, căci nu v-am spus că orașul Balcic are o ditamai plaja numita Plaja Municipală, unde e loc pentru toata lumea.
Intr-una dintre seri am fost la restaurantul Geti ( de la strămoșii noștri comuni, geții, știți „ cei mai viteji dintre traci”) în cadrul Thracian Cliffs Resort , unde am avut o experiență fabuloasă, mâncare gourmet, servire elegantă, vin de excepție și un apus în culori aproape ireale. În schimb, la terasa plajei am mâncat mâncăruri simple, gen hamsie sau guvizi prăjiți, chifteluțe sau mititei specifici bulgărești ( fără usturoi)

În general, am mâncat controlat, cu grijă, puțini carbohidrați, deoarece, începând din această primăvară, am dorit să încep realmente un stil de viață care-mi priește ( iar rezultatele se vad).
Ca sa fac o paranteză, începând din 21 martie, cu pandemia si izolarea, am început să fac zilnic câte o oră ( sau două) de aerobic ( online) cu cea mai minunată, dăruită si energică antrenoare, Coralia Mihaescu, pe care o cunosc din 2010. Datorită ei, viața mea a recăpătat noi repere si bucurii zilnice. Eu fac sport de 19 ani, dintre care 10 ani de fitness si 9 de aerobic, marea pasiune. De când s-a închis sala la care făceam aerobic, nu am putut să găsesc o alta la fel de aproape până în martie a.c când Coralia a decis să țină ore online. Puteți crede că sunt exagerată dar pentru mine ăsta a fost un moment de cotitură în viață: posibilitatea de a face aerobic în intimitate, fără să trebuiască să pierd nuștiucât pe drum, sa mă schimb, sa mă re- schimb, du-te acasă transpirată , etc. Nu e mai puțin adevărat că având experiență și știind sa execut mișcările in mod corect, m-a ajutat deși îmi pierdusem întrucâtva rezistența ( pentru fitness, la care revenisem in ultima perioadă, nu-ți trebuie rezistență, deoarece mișcările sunt anaerobe). În tot cazul, de 5 luni de când am acest program ( au fost si săptămâni în care am făcut 10 ore 😊) de aproximativ 6 ore pe săptămână, mă simt fantastic. Una dintre cele mai mari bucurii este sa fac ora in natură, în grădină sau de ce nu, într-o cameră spațioasă de hotel, să văd marea sau muntele pe fereastră. Evident că si în această vacanță mi-am luat tableta si echipamentul cu mine și mi-am respectat cu sfințenie programul. E extraordinar câtă bucurie îmi poate procura o oră de aerobic efectuată zilnic, cu pasiune. Pur si simplu simt ca nu aș mai putea să trăiesc fără acest răgaz, în care mi se eliberează complet mintea si care îmi remodelează atât corpul cât și viziunea asupra vieții, în general.

Așaaaaa: după sejurul la Balcic ( guess what? în septembrie ne întoarcem pentru un weekend 😉), am pornit către stațiunea Sf.Constantin si Elena care se află la 5 km de Varna. Aici am nimerit intr-un resort all inclusive ( habar nu am avut, la rezervarea pe Booking.com scria că avem mic dejun și acces la…plajă), când colo, totul inclus ( și parcarea, care se afla hăt departe dar șoferii erau conduși la și de la parcare cu o mașinuță ca de golf ). Ce mi s-a părut extraordinar a fost grija pentru felurile de mâncare servite la cele 3 mese zilnice ( sute de variante), așadar, am putut să includ mereu în meniul zilnic legume proaspete sau gătite, grătar si pește. Evident, au fost si 2 seri în care am ieșit să cinăm în altă parte, în stațiune ( care, a propos, este cea mai veche stațiune de pe litoralul bulgăresc datând din 1909). În ultima seara, am rezervat și am cinat în cel mai luxos restaurant de acolo, Villa Chinka, unde am avut parte de un adevărat regal. Iar vinul…Iar desertul…😋 Evident, că și în toate celelalte locuri pe unde am fost, era plin de turiști, la restaurante, la baruri, la plajă. Chiar și când am nimerit întâmplător seara la mănăstirea care dă numele stațiunii, tot mai erau în jur câteva persoane.
Deși mi-am promis sa nu mai ajung vreodată într-un resort all inclusive ( prima oară în 2007 în Tunisia cu A. mică, nu de alta, dar cred ca am luat în greutate 3 kg în 10 zile ) , pot să spun că nu m-a deranjat lipsa de exclusivitate, vreau să zic că te poți strecura „zen” printre masele de familii cu copii care plâng sau vorbesc mai tare, precum și printre grupurile formate ad hoc de români ( care simt nevoia sa-si „marcheze teritoriul” măcar și verbal.
Din balconul nostru, fiind orientat către est, am putut admira atât răsăritul soarelui cât si pe cel al lunii, care iese, roșie ca focul, tot din mare. Pe mine aceste spectacole fabuloase și gratuite ale naturii, mă impresionează extraordinar.
În plus, seară de seară vedeam jocuri de artificii, pe care le savuram cu un pahar de vin spumant local de pe balcon. Plaja era extraordinara, ca de altfel toate plajele pe care am pășit în Bulgaria: nisipul auriu, fără urmă de scoică sau algă, fapt ce se poate observa din poze cu ochiul liber. Apa, deși cu valuri ( zilnic era afișat steagul roșu de avertizare iar salvamarul fluiera pe oricine trecea de geamandură), extraordinar de plăcută, turcoaz si transparenta. Unul dintre programele mele favorite la mare este sa merg la plajă și să stau sub umbrela, să citesc, din când in când să intru in apă si sa mă bălăcesc, după care repeat, pauză de masă, pauză de somn si din nou la plajă. Am multe cărți „ experimentate” în astfel de sejururi marine, cu paginile șifonate de apă si cremă de plajă, care-și arată cu mândrie petele, faptul că mi-au oferit momente de neuitat. Acum, una dintre cărți ( Jurnalele lui John Fowles , 750 de pagini, cumpărată cu 9,90 lei 😃), a făcut mai multe drumuri, fiind citită succesiv la Balcic, București, Lepșa, Constanța, Balcic din nou si terminată la Sf.Constantin si Elena.

După experiența mai relaxantă, de plajă, am pornit către Burgas iar pe drum am descoperit Nessebar- o perlă a litoralului bulgăresc, un orășel situat într-o peninsulă, fondat de romani care l-au denumit Mesembria si rezistând vajnic până în zilele noastre, cu străduțele sale pietruite si casele din lemn, de un pitoresc greu de imaginat. Peste tot, smochini si biserici vechi, unele construite chiar în secolul 9, vizitabile, respirând în continuare creștinism si smerenie, în pofida celor 500 (!?) de ani de dominație otomană.

La Burgas, al 4-lea cel mai mare oraș din Bulgaria ( după Sofia, Plovdiv și Varna), am trăit o experiență grozavă, am stat în cel mai frumos si elegant hotel ever, cu o cameră cât un apartament bucureștean de 2 camere, cu o piscină enormă, în care am înotat zilnic. Trebuie să mărturisesc că la Burgas, deși plaja era mare, frumoasa si aproape, pur si simplu nu am simțit nevoia să fac nicio baie in mare dar asta nu înseamnă ca n-am făcut zeci de ture de piscină.
Orașul mi-a plăcut mult ( ce am văzut din el), are un parc enorm, care se întinde pe un sfert de suprafață , iar oamenii par toți în vacanță, e un aer atât de dezinvolt care mi-a plăcut la nebunie. Am localizat un restaurant foarte aproape ( „ Peștișorul de aur”) și care era în permanență plin de clienți, unde am cinat 2 seri la rând.. Aici am mâncat ( vă jur) cele mai bune midii ever ( da, am fost si în Belgia, si în Olanda și la Dalboka si la Nisa și unde mai vreți): eu am luat midii preparate în stil thai ( don’t ask, ceva iute cu sos roșu) iar S. simple, marinière dar nu știai care sunt mai savuroase. Și cu un vin alb, de prin zonă…

Cazați fiind la Burgas, am făcut o scurtă incursiune și la Sozopol, care e mai la sud, tot fostă cetate romană Sozopolis care mi-a creat realmente un „embarras de choix” între el și Nessebar. Sunt atââât de fermecătoare aceste orașele încât cu greu te desparți de ele. Aici am avut parte și de o mică aventură întrucât nu am nimerit parcarea și am intrat cu mașina…în orașul vechi, de unde nu știam cum să ieșim (cu tot waze-ul). Eu, ca si copilot, nu eram foarte stresata, dar S. pe străduțele alea înguste, în pantă si pline de pietoni care nu aud motorul electric… Pana la urma am găsit o parcare potrivită și am reluat plimbarea, pe jos de data asta. Și aici am mâncat ceva super gustos, și anume brânză prăjită cu dulceață de smochine verzi, ardei capia pané, umpluți cu brânză și măsline cu ceapă.
Am fost să vedem și Pomorie, un alt orășel despre care scria pe google că ar fi tot la fel de vechi și minunat dar nu am găsit zona respectivă însă am vizitat un tumul trac. O experiență fenomenală și asta mi-a dat de gândit de ce in tara noastră nu poți vizita mai nimic care să ne ateste vechimea pe acest pământ. Nu știu daca cunoașteți , dar și pe teritoriul Ro exista mii de tumuli ( erau fie centre de cult, fie morminte trace) care nu sunt excavați. Tot în zona din apropierea Burgasului există cetatea Byala, tot tracă si cucerită de romani, vizitabilă si extrem de interesantă. Iar eu am avut o experiență unică, când am găsit intr-un salcâm, un (1)ciorchine de flori parfumate, în luna august !!!!

După Burgas, ne-am întors la Varna, un oraș fermecător, am avut cazare în centru, într-un hotel boutique, superb amenajat, industrial chic. Și aici este un parc uriaș, paralel cu marea, mișunând de oameni, care par că știu să se bucure cu simplitate de viața. Eu nu compar aceste orașe cu nimic văzut de către mine, pur si simplu, mi-au amintit de vremurile copilăriei mele urbane , când lucrurile erau naturale, când pe străzi creșteau copaci, când serile de vara erau trăite afară, când casele erau locuite de oameni de toate felurile, care își permiteau să întrețină decent o gospodărie. Am văzut, evident, și blocuri ca în Colentina, si străzi cu gropi, am întâlnit și persoane cu prea puțin chef să-și facă treaba, dar, nu știu prin ce farmec, am putut trece peste aceste mici neajunsuri pentru că, de fapt, stressul care definește majoritatea orașelor din România, aici părea că lipsește cu desăvârșire. N-am văzut nicăieri mașini parcate una peste alta, urcate pe trotuar sau pietoni nedisciplinați. Iar seara târziu, când ne plimbam pe străduțe, am nimerit ruinele termelor romane, a fost o experiență wow!

Plecând din Varna, am făcut un popas la Mănăstirea Aladja, sit Unesco, deoarece este o mănăstire compusă din biserica, chilii, sala de mese, criptă, etc săpată pe 2 nivele într-o stâncă imensă. În afară faptului că era amenajată cu scări si balustrade de siguranță, avea alături si un muzeu extraordinar, unde am aflat că acest lăcaș sfânt a fost săpat de către primii creștini în vremurile antichității, precum catacombele romane. Apoi a devenit o mănăstire reputată, locuită de pustnici si6 abandonata in sec 15, datorită invaziei otomane. Tot aici am aflat cu stupoare ca Bulgaria a fost considerată stat creștin încă din 864 (!?) . Îmi aminteam de acest loc minunat vizitat încă din copilărie, si care m-a mișcat. Cu 2 săptămâni înainte, vizitasem biserica rupestră de la Șinca Veche ( jud Brașov) si mi-am amintit momentul de anul trecut când am fi vrut să vizităm Bisericile de creta de la Basarabi ( jud. Constanța), lucru imposibil de realizat încât sunt…închise. Deci, nici cu partea religioasă nu stăm prea bine…

Apoi am pornit către Nisipurile de Aur, o stațiune enormă, cu o plajă splendidă, întinsă pe km, foarte populară și populată, în general cu familii cu copii, cu bugete relativ limitate de vacanță. Ei, până si aici este incomparabil mai plăcut si frumos decât, să zicem, la Venus ( unde am fost anul trecut la retreat Body Shape). Stau sa mă gândesc ce anume ne face să fim atât de detestabili ca indivizi, ce putere avem de a mânji lucruri si locuri care odinioară au fost înfloritoare?
Nu aș da vreun ban să stau pe litoralul românesc, am mai zis-o și o repet, pentru mine vacanță înseamnă libertate, înseamnă să mă pot bucura liniștită de mare, de plaja, de natură și de servicii făcute cu interes, de oameni care știu de ce se află acolo si pentru ce iau salariu ( si primesc bacșiș), să pot admira natura în splendoarea ei ( nu printre blocuri de beton), să existe drumuri asfaltate și indicatoare până la destinație, să existe reguli care să fie respectate de Toată lumea.

Reiau: în drum spre casă, am decis să facem o mica abatere ( 10 km) si să vizităm cetatea Pliska, prima capitala a primului țarat proto bulgar unde a avut palatul Hanul Krum ( construită în sec 6-7). Cred ca de fapt cetatea asta m-a făcut să-i apreciez și mai mult pe vecinii noștri de la sud de Dunăre, pentru grija pe care o au față de istoria propriei țări, de mândria manifestată de a aparține unui popor vechi, cu eroi si sfinți, orașe si mănăstiri, cu piloni reali înfipți adânc în pământul strămoșesc.

Ce să mai zic, mi-au fost îndeplinite toate dezideratele unei vacanțe de excepție, fără să las nimic de la mine, pur si simplu mi-au venit numai clipe bune pe care sa le prețuiesc ca dragi amintiri, fără așteptări nemăsurate. De fapt, cred că față de o vacanță în Grecia, în Bulgaria îți poți permite mult mai multe servicii de lux, ceea ce, de ce sa nu recunoaștem, tuturor ne face plăcere.😎

Ca o iubitoare autentică de interbelic, de artă la superlativ si de inspirație, nu puteam rata Balcicul, această perlă a Coastei de Argint, așa cum era denumită întreaga zonă de la capul Kaliakra către Balcic.

Totul a început în vara anului trecut, când am ajuns la Balcic dintr-o întâmplare fericită , până atunci mai fusesem în zonă de două ori in copilărie iar Bulgaria o traversasem de mai multe ori, în drum spre Grecia, cu aceleași sentimente (deloc plăcute, ca sa fiu perfect sinceră). Mai pe scurt, daca mi-ar fi spus cineva ca voi ajunge pe litoralul bulgăresc mai des decât pe cel românesc ( unde avem acces gratuit la o casă), as fi râs (batjocoritor) în hohote. Si iată…
Știam, evident despre faimosul orășel atât din minunata literatură interbelică ( cine n-a suspinat alături de Diana Slav pentru infamul Alex din Pânza de păianjen a Cellei Serghi) dar mai ales din pânzele marilor noștri pictori interbelici ( Tonitza, Jean Steriadi, Dărăscu, Iser, Catargi, Storck, Lucian Grigorescu, Mutzner, Petrașcu, Șirato, Theodorescu Sion, Țuculescu si mulți alții). Tot anul trecut, am revizitat muzeul de arta din Constanța și am văzut în premieră colecția Dinu si Sevasta Vintilă din Topalu (un sat pierdut prin Dobrogea, înzestrat însă cu un muzeu de arta de excepție). Există un număr enorm de pânze care surprind atmosfera aceea specială tipică Balcicului, și pricepi pe dată că e un loc magic. Cât despre Regina Maria, despre al cărei minunat Castel s-a vorbit mereu, pe bună dreptate, cred că puține lucruri au rămas nespuse.

Așadar, a fost dragoste la prima (re)vedere! Primul contact cu Balcicul este unul gen SF deoarece șoseaua prin care intri în oraș îți revelează un orizont al marii convex: percepi marea ca pe o cocoașă de deal, pare imposibil ca pata aceea sinilie aflată peste linia orizontului sa fie chiar marea. După care o vezi de aproape si e imposibil să poți crede că e Marea Neagră acea apa verde albăstruie, calmă precum lacul Como, fără un singur val. După care te întorci cu spatele la mare si înțelegi de ce se numește așa: Coasta de Argint deoarece reflectă perfect dealurile albe, de creta, care domină orășelul. Iar lumina e atât de specială, mai ales la apus, când o paleta de roz si lila începe sa se ridice din bleul sublim al mării, culminând cu un portocaliu incendiar care invadează orizontul. Eu personal nu am văzut astfel de culori de cer decât în Maldive, unde, hai să mărturisesc, erau și mai dramatice.

Anul trecut când am ajuns pentru prima oară, plouase iar marea era verde, asemănarea cu lacul Como mi s-a părut izbitoare, mai ales că atmosfera este calma si liniștită, nu sunt zgomote, muzica nu e cu sonorul la maxim, nu auzi țipete, urlete, voci înalte. Și, ca toate secretele sa fie dezvăluite: am găsit pe unul dintre diguri, un peștișor ( fermecat) viu pe care l-am aruncat înapoi în mare, si în a cărui nădejde stau de atunci sa mi se îndeplinească toate dorințele 😄

A doua zi am (re) descoperit Castelul Reginei Maria, care este o revelație, am putea mai bine sa-i spunem Grădinile Reginei deoarece este un ansamblu de clădiri construite pe terase la diferite niveluri, printre diferite grădini, ceea ce presupune o oarecare condiție fizică deoarece se urcă si se coboară continuu. Aici este cea mai mare colecție de cactuși din Sud Estul Europei, dar există si alei cu pomi centenari, cu flori, pergole, plante si flori de toate soiurile. As zice ca la Balcic este un microclimat mediteranean dar am citit in articole de epoca despre niște zăpezi si ierni grele (!?) iar eu am fost doar vara și la început de septembrie…
Se înțelege de îndată influența Reginei Maria în arhitectura si în energia locului, mi se pare fantastic cum pot decela locurile în care aceasta minunata femeie a trăit: am simțit din plin ca a trecut pe la Pelișor, Peleș si Cotroceni, upe care si-a pus amprenta; e ceva inefabil în aceste locuri pe care le-a iubit, devenind astfel, nemuritoare alături de ele.

Vreau sa precizez din capul locului faptul că Balcicul actual este un oraș minor din Bulgaria, cu oameni de provincie, care nu știu nimic despre vremurile de demult ( greu de găsit în viață si la noi oameni care să fi ajuns acolo pe când era românesc, de vreme ce este retrocedat de 80 de ani), așadar, nu mergeți cu dorința de a afla unde era cafeneaua lui Mamut sau a lui Ismail, sau vilele construite de Henrieta Delavrancea Gibori pentru protipendadă pentru că nu veți găsi pe nimeni care să vă orienteze. Vă puteți, însă, impregna de parfumul presimțit al unei perioade demult apuse, dar și de izul oriental al străduțelor pietruite, bordate cu smochini si migdali, si de senzațiile absorbite din tablouri și cărți, transpuse live, la fața locului. O imensa bucurie am trăit acum 2 săptămâni, când am fost ultima oara si am descoperit ca Frumoasa din Pădurea Adormită fusese trezită 😉. Să vă povestesc: anul trecut am făcut un tur al unor splendide locuri din București, printre ele Muzeul Frederick si Cecilia Cuțescu Storck; îl vizitasem de câteva ori in trecut dar acum m-a izbit delăsarea în care l-am găsit iar ghida ne-a mărturisit că reședința familiei din Balcic e intr-un stadiu muuult mai rău de degradare. Când am ajuns la Balcic, m-am uitat după o casă extraordinara, cum reieșea din povestiri dar, în locul unde bănuiam că s-ar afla, era efectiv o încâlcitura de copaci, arbuști și liane, alcătuind un zid vegetal în dosul căruia nu se putea nici măcar intui ceva, exact ca in poveste. Ei, ce sa vezi, în vara aceasta, locul a fost defrișat iar vila Storck se înfățișează în toată splendoarea ( fără uși și geamuri, vreau sa sper ca se pregătește o renovare ca sa poată străluci la fel ca alta dată).

În Balcicul actual, serviciile sunt plăcute, vin în întâmpinare cu profesionalism și interes pentru Măria Sa, Clientul. Mulți chelneri si hotelieri știu puțin limba română iar plata în lei e permisă ( cash si card). Sunt restaurante bune, cafenele și baruri, hoteluri cu standarde care le dau clasa celor de pe litoralul românesc. Am vizitat de doua ori faimosul restaurant El Balcon del Mundo, cu bucătărie gourmet si unde a luat prânzul si Prima Doamnă a Franței, doamna Brigitte Macron, al cărei nume îl poarta un desert delicat si savuros. Mâncarea e absolut savuroasă dar peisajul e de-a dreptul breathtaking.
Am fost ( evident) si la faimoasa crescătorie de midii de la Dalboka, unde midiile extra proaspete sunt servite în atâtea variante, una mai savuroasă ca alta.
Un restaurant care m-a uimit este Bendida pe una dintre plajele resortului Thracian Cliffs: e pur si simplu un restaurant situat pe plaja, cu covoare persane pe jos. Iar mâncarea savuroasă, curata, ieftina. De fapt, ce-mi place pe litoralul țării vecine și prietene 😁 sunt serviciile, în afară frumuseții naturale bine întreținute si puse în evidență dar și faptul că, conaționalii noștri au un altfel de comportament, civilizat!!! Da, ați auzit bine, nu se îmbulzesc, nu țipă, nu parchează anapoda, pesemne se produce un soi de miracol după ce se trece granița.

Cât despre cazare, de fiecare dată am avut condiții extraordinare, anul trecut am stat intr-un apart- hotel si aveam un apartament de …3 camere cu 3 balcoane. Anul asta am stat la faimosul resort Lighthouse Golf and Spa, nu pot sa descriu cât era de splendid! Unde mai pui ca, având teren de golf cu 18 găuri, de nivel competițional european, am luat 2 lecții de golf si am jucat, promițându-ne ferm sa repetam pentru că e un joc extrem de antrenant.

În concluzie, iubesc Balcicul pentru că are „brand” bine meritat ( în accepțiunea nostalgicilor după interbelic si a iubitorilor de artă ), e relativ aproape ( în jur de 60 km de la graniță), oferă servicii premium la preturi accesibile iar natura înconjurătoare este efectiv de vis!

Alegerea de a povesti despre Amsterdam mi-a venit oarecum, natural, întrucât nu am scris nimic niciodată despre minunatul oraș, care m-a fermecat de fiecare dată când l-am vizitat, dar și pentru că ultima oara când am fost, în 2016, de Paștele ortodox.

Poate o sa credeți ca o fac pe interesanta dar chiar nu îmi aduc aminte de câte ori am fost la Amsterdam cu chestii profesionale, cert e ca îmi amintesc perfect cele 2 dăți când am fost în doi 😉(în 2007 și in 2014) si singura data când am fost în trei 😁 (2016).
Amsterdam ESTE capitala Olandei ( deși unii dintre noi învățaserăm la școală ca Haga ar fi aceea), a trebuit să merg acolo si sa interacționez cu localnicii ca să aflu acest simplu adevăr. E adevărat că la Haga locuiește Regele si sunt locate cele mai importante instituții ale statului, dar nu e capitala.
Denumirea orașului vine de la asocierea cuvintelor Amstel ( răul care trece prin oraș) si Dam, care înseamnă baraj, iar primii pescari s-au aciuat aici, la gurile răului, în jurul anului 1125, creând o mica localitate.
Este un oraș atât de impresionant si sunt atâtea lucruri de văzut și locuri de vizitat încât, chiar după multe repetări, tot mi-ar face plăcere sa-l revăd.
Singurul – i-aș zice minus- mi se pare clima; deși am fost în aproape toate anotimpurile ( mai puțin iarna), as putea numi clima din Amsterdam… extremă: de fiecare dată fără excepție, mergând primăvara si toamna, a trebuit sa-mi cumpăr fes ( eventual, si mănuși) si singura data când am trecut în iulie ( intre 2 avioane), am prins o căldură si un soare de foc. Într-un fel e logic, deoarece orașul e situat pe o încrengătură de canale însumând 75 km, în plus, canalul Amsterdam- Rin, precum și canalul care scurtează legătură portului cu Marea Nordului, deci apa peste tot.
Cu o populație de aproximativ 700.000 de locuitori, este cel mai mare oraș din Olanda, căruia îi trec anual pragul cca 3,5 milioane de turiști.

Dar oare ce caută turiștii la Amsterdam? 😁😎🤔
Nu știu alți turiști ce caută, dar va pot spune ce am căutat ( si găsit) eu.
În primul rând, atmosfera, e una de libertate, de eleganta, de arhitectura splendida, de ordine și senzația că nimic rău nu ti se poate întâmpla. Apoi arta si designul sunt la ele acasă, e plin orașul de muzee de excepție, cu arta mai veche, mai noua, pentru fiecare, după plăcere si interes.
În Epoca de Aur ( sec.17), Olanda a cunoscut o creștere economică fără precedent ( datorită expansiunii navale si descoperirilor geografice dar și datorită faptului că, prin intermediul morilor de vânt, care acționau ca niște pompe, și a sistemelor de canale, au reușit să recupereze pământ din mare iar acum, aproximativ jumătate din teritoriul Olandei este recuperat din mare. Atunci a început construcția masivă iar Amsterdamul a început să se contureze în maniera în care poate fi văzut și azi. Ceea ce mi s-a părut demn de apreciat este faptul că toate aceste case, mai mici sau mai uriașe, sunt toate construite pe piloni de lemn de stejar si rezista de peste 400 de ani. Fiecare casa are un tip de fronton, si pe toate este prins un cârlig puternic, din fier. La ce credeți ca folosește acel cârlig? Ei bine, întrucât majoritatea caselor sunt extrem de înguste ( imediat va spun si de ce), si înalte, iar scările din interior pot fi si „late” cat sa se strecoare o persoana, ca să poți aduce mobilier în interior ( vorbim de perioada dinaintea pachetelor plate Ikea 😃), trebuia sa-l introduci pe fereastra. Așadar, se lega patul, de exemplu, cu o frânghie groasă, care se trecea prin cârligul de care va vorbeam si, ca un scripete, se urca la etaj si se introducea pe geam. Iar casele sunt foarte înguste deoarece, tot atunci, în Epoca de Aur, se plătea impozit pe imobil în funcție de numărul de ferestre de la fațada, așadar, pentru a evita acest lucru, oamenii construiau case înguste, însă înalte si adânci. Există faimoasa casa cu un singur rând de ferestre si o lățime de 90 cm, de la Singel 166.

Singel este denumirea unuia dintre canale, care sunt dispuse oarecum concentric; alte canale purtând nume de gen Herrengracht ( canalul Domnilor) – cel mai impozant canal, pe malul căruia am avut enormă bucurie si onoare de a rezida într-una dintre dăți, Prinsengracht ( canalul Printului), Keizergracht ( canalul Regelui), Bloemgracht ( canalul florilor), etc. Tot plimbându-mă pe străduțele înguste ( pe care se circulă majoritar fie pe jos, sau cu bicicleta, dar mai poți vedea si mașini, multe dintre ele electrice), si admirat splendidele palate ( a propos, olandezii nu par ca ar avea ceva de ascuns si nu își acoperă ferestrele cu perdele, jaluzele , draperii, obloane, așadar, cei ca mine, care adoră sportul „tragerii cu privirea” în interioare, sunt mai mult decât mulțumiți), mi-am dorit ca vreodată sa am ocazia de a sta într-o casa pe Herrengracht iar visul mi s-a împlinit.
Am închiriat ( pe Booking.com, compania care mă ajuta de 17 ani sa croiesc majoritatea vacanțelor familiei) un apartament superb, în care mă simțeam ca o localnică, îmi aduc aminte cum ne cumpăram ingrediente bio pentru micul dejun de la un market de fițe din proximitate ( era big deal la vremea aia, în 2014), si cum ne beam cafeaua espresso homemade la fereastra însorită, privind către canal. ( ca o curiozitate, nu am mai reușit de atunci sa ne „ atingem” de ceva asemănător la Amsterdam, întrucât prețurile la cazare au luat-o razna chiar imediat după aia).

Așadar, în afară plimbării ( obligatorii) pe canale, cu vaporașul, ocazie cu care vezi toate minunățiile de clădiri, si palate, si muzee si biserici, este obligatorie 😃 si plimbarea fără țintă, pe jos, în care poți descoperi locuri secrete si neștiute. De exemplu, muzeul ( foarte puțin cunoscut) Van Loon, situat într-un palat de secol 17, pe Keizergracht, si amenajat de epoca, te poate transporta într-o perioada când totul era bine si frumos; muzeul Hermitage Amsterdam, care expune de 2 ori pe an colecții ale „fratelui” mai mare, Hermitage din Sankt Petersburg; muzeul Foam este Muzeul Fotografiei, un muzeu modern, cu expoziții noi si incitante.

Dacă tot povestim despre muzee, cred ca prima recomandare a mea ar fi muzeul Van Gogh, care găzduiește majoritatea lucrărilor marelui pictor – emblema a Olandei. Deși l-am vizitat de multe, multe ori ( am un penchant pentru acest imens artist precum și gustul amar ca nu a reușit ca pe timpul vieții sa convingă aproape pe nimeni asupra geniului sau), am aflat cu bucurie ca datorăm cumnatei sale, si urmașilor acesteia, bucuria acestui muzeu. Si, ca să mai fac o paranteza, știați că strănepotul fratelui lui Van Gogh, Theo ( care-i purta si numele), un controversat regizor, a fost ucis în plină strada, la Amsterdam în 2004, de către un extremist?
Revenind la muzeu, întrucât (mai nou) sunt cozi kilometrice la intrare, cel mai bine ar fi sa va procurați fie bilete online, fie puteți lua de la magazinul de suveniruri ce deservește cele 3 muzee și se află oarecum echidistant de ele ( Muzeul Van Gogh, Rijkmuseum si Stedelijk Museum), în mijlocul Museumplein
De fapt, eu povestesc ceva de acum 4 ani, pesemne că lucrurile s-or fi schimbat între timp, dar, întrucât amintirile „mă chinuiesc”, mai deschid o paranteza ca sa aflați cum am ajuns noi atunci, în primăvara lui 2016 la Amsterdam.

Mergând cu avionul către Bali în ianuarie 2016, am văzut un documentar despre alcătuirea unei expoziții extraordinare Hyeronimus Bosch, de la al cărui moarte se împlineau atunci 500 de ani și era prezentată publicului în orașul său de baștină, Hertogenbosch ( aprox. 90 km de Amsterdam). După ce mi-a venit ideea magistrală, am si început să organizez excursia in Olanda: achiziția de bilete de avion, cazări, închiriere mașină, totul…mai puțin accesul la expoziție. Biletele se vindeau pe sloturi orare , evident, pe zile, expoziția fiind deschisă extrem de puțin, gen 2 luni maxim. După ce am constatat ca ne-am lins pe bot de Hyeronimus, ne-am repliat rapid si ne-am orientat către Amsterdam, întrucât nu eram tocmai interesați de viață provincială olandeză, chiar si pentru câteva zile. Pentru o cazare decentă din toate punctele de vedere, am fost nevoiți să apelăm la serviciile unei agenții de turism cu care am colaborat în mai multe rânduri. ( Triptailor), care ne-a rezolvat doleanțele intr-o maniera optimă.
Ca sa revin la muzee, desigur ca si Rijkmuseum trebuie sa figureze pe lista oricui e interesat de cultură și vizitează pentru prima oară orașul ( aici se găsește faimosul „Rond de noapte” al lui Rembrandt) si, daca tot l-am adus în discuție pe acest alt mare reprezentant al orașului, puteti vizita muzeul- casa a lui Rembrandt. Este o casa tot din Epoca de Aur olandeză, amenajată exact cum era pe vremea când marele pictor locuia împreună cu familia sa, în ea. Am avut imensa bucurie de a participa la un mic workshop de gravură ca pe vremea lui Rembrandt, fix de ziua mea, în atelierul marelui artist, și am în colecție si un „almost Rembrandt”- o gravură făcută cu o plăcuță copie perfectă a celor lucrate de marele artist)

Muzeul Stedelijk ( Orășenesc, în traducere) este unul dintre muzeele noastre favorite căci adăpostește arta modernă și contemporană, cu exponate si instalații extraordinare, care se schimba in permanență. Acea ultima oara când am fost, am mai făcut o descoperire extraordinara: MoCo (Modern Contemporary) Museum, care adăpostește expoziții temporare de înaltă ținută într-un spațiu de secol 17, amenajat într-o casa veche si eleganta; am avut șansa unei expoziții Banksy si Andy Warhol iar pe ferestrele cu vitralii, se vedeau florile roz de cireș.

Am vizitat si doua muzee dedicate diamantelor, întrucât aceste magnifice pietre prețioase au fost din vremuri de demult șlefuite si prinse în bijuterii fabuloase pe aceste meleaguri, de către meșteri pricepuți, evrei în marea lor majoritate. Si, tot la capitolul muzee, iată ca există și unul pe care nu am avut șansa sa-l vizitez: casa Annei Frank, de pe Prinsengracht 267, unde adolescenta a stat ascunsă alături de familia sa timp de 25 de luni ( a propos de carantină), în care a scris jurnalul devenit bine cunoscut. Promit că data viitoare sa fi citit și jurnalul, ca să mă pot pătrunde mai bine de evenimente, atunci când voi vizita casa.
În Piața Dam, cea mai mare si importanta piața din oraș, în afară de Palatul Regal ( actualmente muzeu vizitabila si da, vizitat de către mine) care a servit ca si primărie între 1655 și 1808, se mai găsește un monument ridicat în 1956 pentru comemorarea victimelor celui de-al doilea război mondial ( cu o forma cam dubioasa, totusi), dar și biserica Nieuwe Kerk ( Biserica Nouă, din secolul 15 😃), precum și magazinul universal de lux De Bijenkorf ( „Stupul” în traducere), hotelul de 5 stele Grand Hotel Krasnapolsky ( unde am avut plăcerea unei cafele – gourmand savurată împreună cu o fostă colegă de facultate ce locuia atunci in urbe ) dar și muzeul Madame Tussaud- care mi-a plăcut la nebunie, de ambele dăți cand l-am vizitat, spre deosebire de confratele sau londonez ( creepy).

Bineînțeles, am vizitat si alte muzee mai puțin … hmhm culturale, care au legătură cu o altă latură a orașului, aceea de oraș libertin, în care nici prostituția si nici consumul de droguri ușoare nu sunt interzise; așadar, am văzut Muzeul Sexului, muzeul Erotic, pe cel al Canabisului si Hașișului, si al Prostituției ( da, exista, nu le-am inventat eu 😉😁). Toate aceste muzee se află în Cartierul Roșu – Red Light District, ale cărui străzi se intersectează adeseori cu străzi de bun renume; în Red Light District se găsesc camere ( cu vitrine) închiriate de prostituate, cluburi, sex shopuri, teatre si cinematografe erotice, dar și faimoasele coffee shops, în care se pot cumpăra si consuma la liber țigări si prăjituri cu canabis. Denumirea cartierului vine de la faptul ca locuințele prostituatelor sunt semnalate prin becuri exterioare roșii; daca respectiva este liberă, ea sta in vitrina ademenind clienții iar daca e ocupată, trage draperia. Evident ca la muzeul prostituției exista si o „vitrina” cu scaun -ia ghiciți daca m-am pozat acolo sau nu, ca sa ma distrez la culme?
În multele rânduri când am vizitat, am fost si în câteva cluburi, ba chiar o dată într-un club gay ( NYX), unde, poate deloc surprinzător, m-am simțit extraordinar de bine. În seara de Înviere ( asa s-a nimerit) când am fost ultima oara si cu A, am fi vrut să mergem cu toții într-un club, dar ce sa vezi, in primul la care am încercat ( deschis într-o…biserică- pe bune!), era deja un concert in desfășurare si nu ne-au permis accesul iar in următorul ( în Rembrandtplein, o piață centrală cu mai multe cluburi importante), ne-au refuzat din cauza minorei din grup 😃 ( am spus că suntem părinții ei si totuși, nu ne-au primit 😆). Pana la urma, am intrat la De Balie Club & Cafe, în Leidseplein ( o altă piața cunoscută ), un hub cultural important, cu sala de cinema si teatru, și cafenea si bar, dedicat iubitorilor de artă. În acea seară ( sâmbătă) era si DJ dar atmosfera era extrem de plăcută, cu muzica buna, potrivita pentru savurarea unui cocktail. Apoi ( pe la ora 2), ne-am cumpărat cartofi prăjiți pe care i-am mâncat pe strada. Acest obicei este unul foarte vechi în Țările de Jos, se numesc vlaamse (adică, flamanzi) si e un fel tradițional foarte apreciat.

Dacă tot am deschis capitolul mâncare, va mărturisesc cu mână pe inima ca îmi place mâncarea din Olanda, cu atâtea influențe, una mai exotică decât alta. Gândiți-va ca olandezii au adus condimentele în Europa, ca au avut interese până nu demult în Indonezia si încă mai au în Antilele Mici ( în Marea Caraibilor: Aruba, Curaçao etc). Așadar, înainte să savurez satè-ul original indonezian în Bali, eu îmi făcusem ”mâna” demult pe kipsate în Olanda, acesta constând în frigărui de pui cu un sos delicios, pe baza de arahide ( ah, îmi ploua in gura numai când mă gândesc). Am fost invitate si la faimosul Café Americain, un loc iconic încă din anii 50, amenajat în stil art nouveau, taman potrivit cu stridiile si șampania 😎

Tot pe baza de fructe de mare este si Seafood Bar, cu două locații, la care nu se poate intra fără rezervare, întrucât este fabulos de bun si cu preturi extrem de rezonabile. Am stat puțin la coada, dar am reușit 😉. Un restaurant la care am mers, fără excepție, de fiecare data este Cau, specializat în fripturi din vita argentiniana – pur și simplu the best ( tot cu rezervare, deși are 3 nivele, este foarte căutat).
Lista de momente de neuitat in restaurante si cafenele poate fi nesfârșită, mă înnebunesc după ferestrele mari si curate, prin care poți admira câte o piațetă drăgălașa, îmi plac spațiile vechi, cu energii fantastice, amenajate cu obiecte de alta data, cu mult lemn, sau cu frize din ceramica pictata de Delft, ar trebui să scriu un roman fluviu numai despre senzațiile trăite la masa sau la cafea.

Si iată, cum mi-am adus aminte si de Begijnhof, un alt loc ascuns, surpriză a marelui oraș, o curte interioară mărginită de un grup de clădiri vechi, la care se intră printr-o poarta oarecare ( o vezi sau nu, ceva gen Neal’s Yard din Londra). Acest loc a fost construit încă din secolul 14 și era locuit de comunitatea beghinelor ( femei văduve din mănăstiri, un fel de călugărițe), a căror ultima membră a decedat în 1971.
Am fost si la teatru, la Carré, și la faimosul Concertgebow, unde am văzut spectacole de excepție, am vizitat Nemo, clădirea arhitectului Renzo Piano, unde este amenajat Muzeul Științei, interactiv si foarte simpatic.

Nu pot abandona Amsterdamul decât ca să vă duc si pe voi în raiul florilor – la Keukenhof; aflat la jumătatea distanței între Amsterdam si Haga, acest parc este cea mai mare grădina de flori din lume. Noi am vizitat-o pe 1 mai 2016, în absolută deplinătate a înfloririi tuturor florilor, pe o suprafață de 32 de hectare. Se poate vizita cu autocarul, cursa specială, care se ia din aeroportul Schiphol. Noi am stat la coada în jur de o oră, răstimp în care s-au umplut zeci de autocare, organizarea fiind de excepție, cred ca nici n-am mai văzut așa ceva. Iar acolo este Paradisul! În afara milioanelor de lalele, zambile, narcise, anemone, garoafe si ce nume de flori va mai amintiți, aranjate pe nuanțe, pe culori, pe modele, poți vedea si cei mai stranii hibrizi cu putință; priviți! ( toate sunt flori naturale).

Da, Amsterdamul este un oraș foarte frumos si prietenos, merita o escapadă dar numai după ce se termină lockdown-ul si va luați bonusul ! 😃😂