worldthroughmyeyes

Întrucât eram datoare cu o postare despre acest orășel bulgar, atât de popular printre bucureșteni ( și pe buna dreptate) încă din ianuarie 2021 când l-am vizitat pentru prima oară, mini vacanța de 1 mai de anul acesta mi-a venit în ajutor pentru a-mi aminti detalii.

Prietenii noștri M. și A. au venit cu ideea de a petrece câteva zile pe meleag iar noi am acceptat cu entuziasm, ba mai mult, am propus cazarea unde stătusem și data trecută. Întrucât ne-am simțit excelent, vremea a fost perfectă și am avut posibilitatea, ne-am prelungit sejurul, revenind în țară pe 2 mai, fără cozi la graniță si fără drumuri neaglomerate.
Ce mi s-a părut extraordinar încă de la început la VT este că se află în oglindă cu Brașovul, situandu-se tot la 180 km față de București, pe care ii parcurgi însă mult mai ușor, trecând și o graniță. Am auzit zvonuri cum că ar dura mult traversarea Podului Prieteniei ( Giurgiu- Ruse), cum că s-ar executa lucrări și se circula pe un singur fir: complet fals. Am trecut foarte repede și la dus, și la întoarcere.
Iar să conduci prin Bulgaria este o plăcere deoarece drumurile pe care am mers noi sunt libere, nu trec prin sate și nu simți presiunea șoferului român grăbit în ceafă. Nu spun ca sunt doar autostrăzi dar sunt drumuri libere, fără camioane, multe trecând prin păduri, mărginite de arbuști de liliac înflorit. Iar cât privește asfaltul, pot sa mărturisesc că am întâlnit drumuri mult mai proaste în Puglia, în Italia în vacanța de Crăciun 2022.

Așadar, acesta e un prim motiv pentru care VT e o destinație populară pentru bucureșteni: faptul ca se ajunge repede.
Situat într-o zonă muntoasă, cu păduri de foioase dar și de pini, pe malul râului Yantra care face un ocol interesant în oraș, Veliko Tarnovo este construit pe 3 coline: Țareveț, Trapezița și Momina Krepost, a fost construit încă de acum mai mult de 1000 de ani și a fost capitala Țaratului Vlaho Bulgar între anii 1185 și 1393.
Ca o paranteză, în incursiunile anterioare am vizitat și primele capitale protobulgare: Pliska (681- 893) și Veliki Preslav ( 893-972), locuri de mare mândrie deoarece bulgarii au o istorie bogată și documentată pe deplin. Înainte să ajungem la VT, am făcut un popas la cca 30 km și am vizitat o cetate romană, Nicopolis ad Istrum, fondată de către împăratul Traian între 101 și 106 pentru a sărbători Victoria de la Dunăre ( adică cucerirea Daciei vecine). M-am tot întrebat de ce se numește așa, dat fiind ca se află la cel puțin 100 km de Dunăre pana ce am aflat explicația de mai sus. Evident, și această cetate, precum Pliska și Preslav se află întrucâtva „ in the middle of nowhere”, pe drumuri laterale dar semnalizate și foarte bine organizate.

La VT am locuit într o pensiune excelentă, Diabora, situata pe o stradă centrală într-o clădire veche, reamenajată la perfecțiune pentru standardele actuale de confort. Micul dejun este de neuitat 😋
Noi am parcat într-o parcare privată, cu plată, relativ aproape de hotel deoarece toate parcările în oraș sunt cu plată iar amenzile sunt mari și poți risca să te trezești cu roata blocată. Oricum, am făcut minim 17 k pași pe zi, pe toate acele străzi în pantă. Pregătiți-vă cu pantofi comozi si cu energie dacă vreți sa descoperiți toate comorile interesante ale orașului.
Restaurantele la Veliko Tarnovo sunt multe și bune, cu mâncare variată si gustoasa, cu ospătari atenți si plăcuți; pentru cel mai faimos dintre toate, Shastliveca ( Doamne, nici acum când îl menționez, nu știu sa-i pronunț corect numele), am făcut rezervare încă de cu o săptămână înainte- nu va puteți imagina cozile de la intrare din fiecare zi, la prânz si seara. A fost grozavă cina acolo, cu vedere la oraș, dar n-as putea pune mai prejos celelalte mese la Ego, Ethno, și altele. Barem ultima cina de la Ego, noi doi pe terasă si luna, nu se poate atmosferă mai romantică…Felurile de mâncare sunt sănătoase, cu multe salate, cu legume, dar și brânzeturi și iaurt gras. Printre preferatele mele se numără salata Shopska, dar și brânză prăjită servita cu dulceață de smochine, precum și gustările pe baza de ardei și vinete coapte.
De neuitat a fost degustarea de vinuri într-un loc ce a fost deschis doar vineri, când i-am trecut pragul și ne-am delectat cu 3 soiuri locale de vin roșu de excepție ( Gamza printre ele); in celelalte zile ușa rămânând închisă iar noi întrebându-ne dacă nu am pătruns cumva pe Diagon Alley.
Restaurantul Bey House merita o discuție separată întrucât pare un loc de poveste, deschis anul trecut de către Țarul Simeon personal ( știați că, deși Bulgaria este Republică, Țarul poate purta acest titlu in mod oficial întrucât nu a abdicat niciodată ). Pe lângă restaurant, există și hotel și o baie turceasca ( hamam) pe care am vizitat-o în timp ce așteptam mâncarea. Amenajarea elegantă,mobilierul vechi, covoarele splendide, vesela, păhărele, meniul fine dining dar mai ales vinul ( Ivan Alexander)pe care l-am ales, toate au contribuit la un prânz de excepție, pe sufletul meu.
Bine, bine dar ce e de vizitat la Veliko Tarnovo în afara de restaurante și wine bars? Magazinele – și nu glumesc, din acest orășel de provincie bulgăresc am făcut cumpărături pentru obiecte pe care le am și prețuiesc încă de acum 2 ani. Vinurile de excepție, de data aceasta am ignorat Mavrudul mult apreciat și am ales altceva nou, va povestesc după ce-l degust din paharele cele noi și fabuloase găsite întâmplător într-o vitrină, unde mă așteptau să le iau acasă. Deși, după cum puteți crede, avem o adevarată colecție de pahare, potrivite pentru toate băuturile și aduse de peste tot.
În afara de magazine si restaurante, mai puteți vizita Cetatea Țarilor – Țareveț. Bineînțeles că erau cozi, mai mici sau mai mari la bilete dar evident că merită efortul. E de urcat și de coborât, se afla la 206 m deasupra nivelului mării, gândiți-vă însă la populația medievală care le-a clădit în secolul 12 😃
Pe vârful dealului se ridică Catedrala Înălțării Domnului, reconstruită în 1981 pe locul unei bazilici romane, pictata in 1985 cu fresce atât de splendide, ce îmbină istoria cu religia, care te tulbura prin puterea lor și îți arată dragostea și mândria bulgarilor pentru neamul lor încercat.
Deși zona a fost locuită din mileniul 5 îC (!?), Veliko Tarnovo a devenit un oraș puternic și capitală încă din perioada Primului Țarat Bulgar ( secolele 7- 11 dC), dar apogeul a fost atins la 1185, odată cu revolta ( reușită) Asăneștilor împotriva Imperiului Bizantin. Petru, Asan și fratele lor mai mic, Ioniță Caloianul erau nobili de origine vlaho- bulgara, care au mărit granițele teritoriului iar Ivan Asan al II-lea, fiul lui ( Ivan) Asan, le-a menținut o vreme. Atâta importanță au acești voievozi care au trăit acum 850 de ani pe teritoriul VT încât și astăzi le poți simți influența. Monumentul care le comemorează vitejia este un loc special în sine, ce merita admirat la orice oră.
Biserica celor 40 de Mucenici e un alt reper al orașului, construita din 1230, adăpostește coloanele din marmura și bazalt ale primilor hani protobulgari : Omurtag și Krum, dar și coloana lui Asan. Sfântul Sava, Sfântul patron al Serbiei a fost în înmormântat aici la 1235 ( și mutat în Serbia peste 2 ani). Deasemeni, tot aici pare a fi înmormântat însuși Ioniță Caloianul, dar și Ivan Asan al II-lea, precum și câteva prințese bizantine.
Pe lângă aceste locuri cu o vechime atât de mare, orașul e plin de biserici și bisericuțe în toate colțurile, de poduri peste Yantra cea încolăcită, de case istorice, străduțe pavate cu piatră de râu, printre care cea mai celebra este strada Gurko. Purtând numele unui general rus ce a cucerit VT în timpul războiului ruso- turc ( cunoscut noua, românilor, ca și războiul de independență) – să nu uităm că Bulgaria a fost sub control otoman din …1393 pana în 1878, aproape 500 de ani, aceasta străduță pietonală este plina de farmec și clădiri pitorești , în stil local.
E un oraș cu o puternica bază istorică și culturală, cu o universitate de renume, pe ale cărui străzi poți simți influența trecutului glorios. Sunt și parcuri cu copaci bătrâni , cu iarba moale, statui și monumente, flori și fântâni arteziene.
Evident, am fost și în faimosul Arbanasi ( un sat aflat la cca 3 km de Veliko Tarnovo) dar nici de această dată nu am putut să-i înțeleg renumele. Poate sunt eu prea „city girl”, dornică de asfalt sub talpi și avantaje citadine par excellence. Desigur, natura luxurianta, iarba grasa, pomii în floare, cerul ca oglinda și albinele care si-au început colinda sunt frumoase dar de la asta până la a stabili supremația absoluta a Arbanasi asupra Veliko Tarnovo ar fi mulți pași…
Absolut întâmplător am dat și peste mănăstirea Preobrajenie, tot la câțiva km de VT, pe un vârf de munte, construită în primă fază în secolul XI iar în forma actuală, în 1858. Este pictată și în interior și la exterior, iar fresca Roata Vieții este de o frumusețe rar întâlnită.
Munții Stara Planina ( Balcanii) înconjoară zona ca un zid de cetate, este fascinant sa-i admiri în toată splendoarea lor stâncoasă, înconjurată de verde.
La întoarcerea în țară, ne-a ieșit în cale o minune neașteptată: am văzut un semn către mănăstirea rupestră a sfântului Dimitrie Basarabov, Ocrotitorul Bucureștiului, aflată la 10 km de Ruse. Sinceră să fiu, nu am știut niciodată unde se află acest loc de enormă importanță pentru noi și ni s-a ivit în cale pur și simplu. Destul de asemănător cu mănăstirea Aladja, de lângă Varna, ansamblul de peșteri monahale săpate în stâncă, la care urci pe trepte din piatra alunecoasă, este un loc magic, în care m-am simțit binecuvântată, fără a sta la cozile infinite la care se înghesuie bucureștenii în preajma zilei de 27 noiembrie pentru a săruta moaștele Sfântului Dimitrie Basarabov de la Patriarhie.
În concluzie, Veliko Tarnovo poate fi o alegere buna pentru turism cultural și istoric, dar și mâncare și vinuri bune.

Dacă cineva mi-ar fi citit în globul de cristal la începutul acestui an că voi ajunge în Hong Kong, aș fi râs neîncrezătoare, acest oraș neaflându-se niciodată pe lista mea de dorințe, deși am cunoștințe care l-au vizitat. Singapore da, și deși am ajuns în zona de 4 ori, tot aș mai dori sa revin. Dar iată că destinul a avut alte planuri, iar amatorii de numerologie ar putea face o legătură între cei 25 de ani de la predarea Hong Kong-ului de către englezi republicii Chineze și data mea de naștere 😎iar ei mi-ar fi prezis că 2022 trebuie să fie anul în care voi bifa această destinație.

Totul a început cu interesul fiicei mele, Ambra pentru Asia în general și dorința ei in special de a urma un internship, pe acest vast continent, vis împlinit încă de la finalul lui august. Așa a apărut Hong Kong în peisajul familiei mele, ca un soi de tărâm al făgăduinței care își ține toate promisiunile ( am simțit încă de la început ca Ambra s-a adaptat imediat si total în peisaj). Când am decis că trebuie să văd cu ochii mei dacă inima de mamă simte corect, drumul mi s-a deschis clar si simplu înainte, am identificat rapid bugetul necesar unei călătorii destul de lungi si costisitoare, agenția de travel Eturia mi-a găsit cel mai avantajos bilet de avion cu Turkish Airlines, mi-a ieșit in cale o ofertă de cazare de neratat ( 70 euro / noapte la un hotel de 4 stele aflat în inima comercială a orașului), cu alte cuvinte, prerogativele unui drum de succes, așa cum s-a dovedit.

Hong Kong este o regiune autonomă, aflată în sudul Chinei, în regiunea Canton ( de aceea, acolo se vorbește cantoneza si nu mandarina, limba oficiala in China), a fost colonie britanică din 1841 până în 1997, când a fost predată Republicii Chineze. Are în jur de 7,5 milioane de locuitori si bifează câteva superlative: orașul cu cei mai mulți zgârie nori, cu cei mai mulți miliardari, cu cea mai mare speranță de viață, cu cele mai mari costuri ale vieții, toate semne ale unei economii pe care o vezi si simți duduind.
Deși este o diferență de fus orar de 6 ore, m-am adaptat imediat pentru că acest oraș are ceva care te „îmbrățișează” imediat, poate civilizația la cote majore, poate signalistica si mijloacele de transport la îndemână, care îți permit să ajungi imediat și fără să te rătăcești oriunde îți propui, astea pe lângă frumusețea naturală a locurilor. Am avut sentimentul că mă aflu într-o lume a viitorului, cu toate acele facilități datorate celor mai noi descoperiri ale omului: clădiri futuristice si sustenabile, internet si smart phones, automobile electrice, nepoluatoare, magazine de lux, pline de cumpărători, oameni înalți cu fizic armonios, dovadă a unui lifestyle bun, mult respect pretutindeni.
O prima precizare foarte importanta este faptul că în Hong Kong se aplica in continuare reguli foarte stricte anti Covid , e necesar un test PCR efectuat cu minim 48 de ore înainte de intrarea în țară. În aeroport în Istanbul a trebuit însă sa descarc un cod QR, pe baza certificatului de vaccinare pe care îl am. Acest cod QR a stat si la baza unui alt cod, baza accesului peste tot: magazine, restaurante, cafenele, muzee, săli de spectacol, săli de sport, etc. Timp de 2 zile de la intrarea în țară, am fost nevoită să fac self monitoring si sa mă programez si la o testare PCR locală, accesul în magazine, restaurante si alte locuri publice fiindu-mi restricționat; în continuare, masca e obligatorie pretutindeni,. Ce vreau să subliniez e faptul că fără un smart phone și fără certificat de vaccinare nu văd cum s-ar putea efectua o călătorie în Hong Kong.
Deși călătoria mea a fost de două săptămâni, inclusiv drumul, fiica mea a avut doar 3 zile libere pe care sa le petrecem împreună, restul de 9 zile mi le-am creionat singura si m-am bucurat de cele mai deosebite experiențe. Ambra, ca proaspătă absolventă a facultății de Management hotelier, lucrează ca intern pe o perioadă de 6 luni la cel mai nou si mare resort Fullerton din zonă, un hotel de 5 stele, premiat si fabulos, loc unde s-a integrat de minune în echipă, deși face un efort considerabil întrucât ziua de lucru are 10 ore iar ea urmează și cursurile de masterat ( online), ceea ce face experiența și mai complexa. În tot cazul, ea mi-a dezvăluit primele secrete din modus vivendi si modus operandi local. Ne plimbam serile pe faleza Victoria Harbour si Avenue of Stars, de unde poți admira panorama extraordinară a insulei Hong Kong ( noi locuind în peninsula Kowloon), cu zgârie norii săi luminați și colorați, cu spectacolul zilnic de lasere de la ora 20, citind poveștile multor vedete locale cu o soarta tristă sau spectaculoasă, inscripționate pe balustrada falezei, alături de amprenta mâinilor lor. Astfel mi-am amintit de Tony Leung, epitom- ul bărbatului chinez superb, pe care l-am admirat suspinând în faimosul film„ Amantul” , sau de Wong Kar Wai cu al său nemuritor „ In the mood for love”, de Bruce Lee, poate cel mai cunoscut fiu al orașului, si nu de mai puțin celebrii Jackie Chang si Jet Lee.

Am rămas uimită de clădirea Operei Chinezești, unde Ambra a văzut un spectacol tradițional, cu costume, farduri si peruci exagerate, însă nu am îndrăznit să trăiesc o astfel de experiență extremă si am ales să mergem împreună doar la un concert clasic, la Filarmonică. Aceasta este condusa de un dirijor olandez iar noi am avut plăcerea de a asculta ( într-o sala spectaculoasă și plină de melomani) muzică de Benjamin Britten, de clasicul Elgar ( concertul pentru violoncel) si simfonia a 9-a de Shostakovich.
Am vizitat doar un singur muzeu, si anume The Hong Kong Palace Museum, care adăpostește într-o clădire spectaculoasă, din 2015, o colecție vastă de artefacte din Orașul Interzis din Beijing și unde am aflat amănunte despre viața împăraților din dinastia Quing până la celebrul ultim împărat, Pu Yi, devenit faimos datorită filmului de neuitat al lui Bernardo Bertolucci. Ce m-a uimit a fost minuțiozitatea cu care, în urma cu peste 100 de ani, milioanele de obiecte existente în palat, au fost inventariate și păstrate corespunzător, astfel că am putut vedea și eu o selecție consistentă. Data viitoare când voi mai ajunge, voi vizita și alte muzee, căci sunt o sumedenie, unul mai atrăgător decât altul. Există inclusiv un mall numit chiar așa, K11 Musea, un hub cultural, un melting pot de magazine de lux, restaurante și hoteluri de 5 stele si obiecte de arta. A propos, de magazine, cea mai mare aglomerație de branduri de super lux, haine, pantofi, poșete, bijuterii, ceasuri, cosmetice, aici am văzut-o si nu se compara cu absolut nicăieri în lume ( pe unde am fost eu); nu am mai observat atâtea magazine de mega firmă ( majoritar europene) în atâtea locații diferite, pretutindeni pline de cumpărători ( nu de spectatori ca la muzeu, prin alte părți ale lumii). Piața de lux e un spectacol în sine, vitrinele sunt mici opere de artă, populate de obiecte frumoase si foarte scumpe.

Ne-am oferit și bucuria sărbătoririi zilei naționale a României la restaurantul Jade, la Fullerton Ocean Park, unde Ambra făcuse rezervare cu 2 luni în avans deoarece este un loc foarte căutat, unde gătește Chef Lai Ching Shing ( o stea Michelin): am fost foarte aproape de a comanda „cuib de rândunică”, un fel de mâncare rarissim si scumpissim dar am ales să merg pe recomandarea bucătarului șef, pentru ceva mai simplu.
Am vizitat grădina zoologică si botanică, un loc plin de faună si floră locale, ca o oaza printre pădurea de zgârie nori, si unde bambușii si copacii banyan, tufele de camelia si orhideele te fac să te simți ca în rai. Am zăbovit puțin pe platoul central unde o fântână arteziană împrospătează aerul si așa destul de curat ( majoritatea automobilelor sunt electrice,cu precădere Tesla).
Deși mă așteptam să găsesc o climă tropicală, precum in Singapore, aici pare-se că e climat temperat: cel puțin cât am stat eu, au fost zile ca de vară ( 28 grade) dar și zile ca de toamnă târzie, cu 15 grade (când am purtat pulover si sacou); in mare, mi s-a părut foarte plăcută temperatura.
Am fost în Observation Wheel ( Roata Mare) de unde am admirat peisajul, dar și pe Victoria Peak, unde am urcat cu venerabilul tramvai, unul dintre cele mai vechi și lungi linii de funicular din întreaga lume, care te ridica la 396 de m deasupra mării, cu o înclinație de până la 25,7 grade – la întoarcere, cobori cu spatele, ceea ce oferă, din nou senzații inedite. Vederea de sus este inegalabilă, nu poți crede că orașul care ti se desfășoară la picioare este real si nu scena pentru un film cu super eroi. Am zăbovit cu o cafea în mână, pe bancă, cu razele soarelui mângâindu-mă agale

Am fost și pe o altă insula, numita Lantau ( tot parte din Hong Kong, tot cu trenul metrou) iar acolo am călătorit cu telecabina timp de 25 minute peste munți și văi si ape pentru a-l admira pe Big Buddha, o statuie de bronz de 34 m. M-am plimbat prin pădure pe Poteca Înțelepciunii, fericită si zen, întrucât la fiecare pas pe care-l făceam, eram recunoscătoare pentru salba de trăiri minunate de care am parte.

Am vizitat o grădina de vis, numita Nan Lian, amenajata ca in pozele de pe pe penarele chinezesti, cu arbori ornamentali, cu stânci, cu temple si iazuri cu crapi colorați, cu poduri arcuite, flori si bonsai, un mic Paradis de care m-am bucurat pe îndelete.

Am trăit si o experiență old style, petrecând o seară la barul hotelului Peninsula, supranumit La Grande Dame, hotel deschis în plină perioada colonială, în 1928 și amenajat încât te simți ca intr-un film cu Hercule Poirot. Hotelul, care are la parter o salbă de Chanel, Louis Vuitton si alte branduri pe măsură, deține propria flotă de Rolls Royce-uri. Consumația la piano bar-ul elegant nu a fost prohibitivă și am avut bucuria unui concert ad hoc, pentru câțiva oaspeți ai casei ; acolo, in lobby la Peninsula am admirat cel mai frumos aranjament de Crăciun cu brazi enormi, o feerie de argintiu si verde, de lumini și oglinzi, de o eleganță la superlativ.

Am folosit gym-uri hotelului în fiecare zi, de cele mai multe ori fiind singurul oaspete, ceea ce mi-a oferit încă o mare satisfacție.
Am mâncat în felurite restaurante, unele mai rafinate, altele mai populare, am luat cafeaua în fiecare dimineață din același loc și o savuram în cameră, privind spectacolul străzii de la etajul 18. O imensă onoare si bucurie mi-a făcut cheful bucătar italian de la Fullerton care m-a invitat să mă învețe să prepar 3 feluri în bucătăria perfect utilată a restaurantului principal: am aflat astfel câteva din secretele bucătăriei direct de la sursa😉

Am urcat in cel mai înalt turn din oraș, la experiență Sky100 când urci ( trecând printr-un mall în care magazinele high end se aliniază din nou) la etajul 100 în doar 60 de secunde. De sus poți admira o panoramă care-ti taie răsuflarea.

O altă activitate inedită a fost mersul la cafeneaua cu pisici si la cea cu pudeli ( cățeluși); la pisici am fost de două ori întrucât sunt o mare iubitoare de feline. Acolo poți bea un ceai sau o cafea si poți mângâia „ pensionarele” pufoase si jucăușe; dacă le oferi o gustare, ele îți devin cele mai bune prietene. La fel si la cățeluși, te poți juca cu ei si sa-i tratezi cu gustări savuroase când năvălesc pe tine ca o turmă nerăbdătoare si veselă.

Am fost si la cinema si am văzut o mega producție hollywoodiană, Black Panther 2, pe un ecran uriaș, ceea ce a făcut ca experiența sa fie una de neuitat. Am văzut și prima parte a filmului în avion, în timpul cursei de aproape 12 ore de retur.
Deși am petrecut multe zile, mi-am făcut un program relaxant si plăcut, si cu toate astea parcurgeam minim 13.000 de pași deoarece distanțele sunt mari si pretutindeni sunt locuri de văzut și de trăit.
Ca o concluzie, mi-a plăcut enorm Hong Kong, m-aș reîntoarce oricând, m-am simțit bine și în siguranță, m-am descurcat precum peștele în apa deoarece totul este bine semnalizat, oamenii vorbesc toți engleza și au grijă de fiica mea cu mare atenție și prietenie😊

Acum 9 ani primeam, în cadrul unui eveniment, o mostră din parfumul „ Aria di Capri” de la parfumeria de nișă Carthusia. Am nesocotit acest parfum până în clipa în care am început să-l folosesc într-o vacanță, în insula grecească Skiathos, când m-am și îndrăgostit de el. Notele sale speciale, de citrice, flori si mare mă completează extraordinar pe timp de vară, aducând vacanței acel „je ne sais quoi” special, care întregește orice ținută. În toamna aceluiași an, cu ocazia unui eveniment Elysee Maison des Parfums (casa de parfumuri care îl importau pe vremea aceea în Romania), mi l-am achiziționat si am început să-l folosesc ca parfum pentru vară, rezistent si plăcut chiar pe vreme călduroasă.
( Chiar acum m-am dat, pentru mai multă inspirație 😉)
Prietena mea, M., îmi tot povestea despre Capri si despre vraja pe care a simțit-o acolo, despre casa de parfumuri Carthusia care a început să distileze minunatele poțiuni încă din secolul 14 la abația care dă și numele brandului, despre simbolistica logo-ului si legendele locale, despre fabuloasele arome, toate inspirate din insula de poveste.
Eu citisem în adolescență „ Cartea de la San Michele” de Axele Munthe si mă dezamăgise cumplit: o carte lăudată de toată lumea ( și pe vremea aceea, ca și acum, nivelul lecturilor mele era altul😎). Apoi, Capri a devenit în folclorul urban echivalentul unui Mykonos, Monaco sau Mamaia, fojgăind de interlopi și neamuri proaste cu bani, așadar, din nou neinteresant pentru mine. Chiar acum, în Ischia, înainte să mergem în Capri, meditam: oare chiar este ceva special pe această insulă sau doar puterile reunite ale marketingului și a folclorului oral snob? 😆. Și concluzia urmează să v-o dezvălui aici…
Vacanța de o săptămână în Ischia ne-a fost prezentată si cu acest codicil 😁, de proximitate de Capri si posibilitatea lejera de a ajunge in acest Eldorado, aflat la doar o ora distanță. Bineînțeles, ghida locală ne-a prezentat din prima lista de excursii in zonă și am ales imediat ( practic, eu căutasem încă de acasă, pe net, posibilități de a ajunge, dar șșșt, nu mă spuneți lui S. 😎). A fost o alegere foarte bună sa optăm pentru o excursie organizată deoarece, astfel, am fost preluați de la hotel si conduși la ferryboat, la fel si la întoarcere, iar prețul era foarte convenabil.
În sfârșit, s-a făcut marți 2 august 2022 și am plecat ( nu înainte de o baie minunată în piscină si un mic dejun copios). Am ajuns relativ repede și foarte confortabil ( cam o ora si un sfert) si am avut privilegiul si bucuria de a achiziționa încă de pe ferry bilete pentru turul insulei cu barca ( cu posibilitatea inclusă de a vedea Grotta Azzura). Ideea era sa ne deplasăm singuri, neghidați, prin interiorul insulei cu taxiul ( cerusem prietenilor hint-uri despre locuri obligatoriu de vizitat, altele le identificasem pe moment) dar posibilitatea turului cu barca a venit la fix ( deși știu eu pe cineva care tot mormăia în barbă, nu dăm detalii intime 🤣). Pana la urma s-a convins si el că am viziune și intuiție când propun ceva, văzând cozile din Marina Grande ( portul de acostare) pentru această excursie, dar mai ales pentru ( splendoarea) ce a urmat.

Insulă Capri, dragi prieteni, are altă origine decât Ischia, Procida si alte insule din golful Neapolelui (care sunt vulcanice), și anume este o porțiune calcaroasă, desprinsă din lanțul muntos de pe continent acum milioane de ani. Din această cauză are toate acele grote si peșteri atât de spectaculoase, deoarece calcarul este un material moale pe care marea îl poate eroda ușor. Pe parcursul perioadei în care am făcut înconjurul insulei, ni s-au arătat o mulțime de stânci si grote, una mai spectaculoasă decât alta, dar și vile si orășele, drumuri cocoțate pe munte. Iar marea are cea mai frumoasă culoare din lume, când albastră, când verde, când turcoaz, când ca cerneala, când ca smaraldul, o multitudine de nuanțe fabuloase. M-au impresionat și yachturile care roiau împrejur, cele mai mari si mai luxoase pe care le-am văzut în viața mea ( le-am căutat pe câteva pe net după nume, curioasă să aflu cine ar putea poseda astfel de splendori etajate, bijuterii pe apă). Și ca divagația sa fie completă, în acel weekend înainte să mergem noi, fusese un mare eveniment la care cântase însăși JLo, proaspătă doamna Affleck, printre sumedenia de vedete prezente în La Piazzetta.
Ni s-a povestit de către ghidul bărcii ca Marina Piccola este „The place to be” dacă îți dă mâna ( dar mai ales buzunarul) si astfel am văzut de pe apă vila lui Giorgio Armani, cea a Sofiei Loren dar și pe cea construită de către Mussolini, actualmente în posesia unui american, care o scoate la vânzare. Amatori, anybody?
De asemeni, am văzut de pe apă faimoasa plaja Dior ( cunoscută mie de pe instagram), toată amenajată cu faimosul lor model Toile de Jouy ( oare unde se termină bunul gust si unde începe kitsch-ul?)🙂. Aceasta plaja se află fix deasupra intrării la Grotta Azzura la care se intră cu bărci mici, de 4 persoane, privilegiu pe care eu personal nu l-am avut întrucât era maree înaltă în acea zi. Am văzut însă de la distanță la Grotta Verde, în care, in mod oficial nu se poate înota dar în mod neoficial ( și fizic) ( „ Suntem în Italia aici”, vorba ghidului), era plin de înotători.
Faimoasele stânci iconice, Gli Faraglioni ne-au apărut în cale si am trecut pe sub L’arco dell’Amore, moment în care, daca te săruți cu cineva, vei petrece o viață de dragoste alături de acea persoană. Ia ghiciți?😚😚
Am băut apoi si o bere in style, pe vapor, ca să mai sărbătorim o dată momentul.

După ce s-a terminat turul cu barca, ne-am îndreptat hotărâți către stația de taxiuri unde am găsit…o aglomerație enormă, cred ca erau 100 de persoane și niciun taxi. Ne-am reprofilat, mergând către autobuz unde era oarecum aceeași îmbulzeală , însă având oarece experiență din Ischia, ne-am gândit că va fi mai ușor ( sau cel puțin, mai ieftin). După ce S. s-a dus în proximitate unde se găseau ghișeele cu bilete de autobuz si a găsit o coada șiiiiii mai mare ( îmi scria disperat mesaje), eu am aflat la coada ( româncă, deh!) că biletele se pot procura direct din autobuz. Autobuzele in Capri sunt mici, cam jumate dintr-un autobuz normal, ca să poată merge pe drumeagurile înguste si aglomerate. Nu după mult timp, a venit autobuzul și trebuie să vă povestesc că, în fața noastră erau 2 cetățeni cu bagaje multe care nu au putut urca deoarece nu aveau măști ( da, în Italia peste tot se poartă mască în mijloacele de transport în comun), locul lor fiind ocupat de către noi, ultimii admiși în acel autobuz 😎. Din stație am zărit si unica plajă extra modestă, mică si prăpădită din insula, toată numai pietre ( față de paradisul nostru ischiot, nu merita să o bagi in seamă nicio clipă)
Am urcat la Anacapri ( un orășel aflat sus, pe munte), în dorința de a vizita Villa San Michele ( vila doctorului suedez Axel Munthe, cel care a scris „ Cartea de la San Michele”). Am ajuns repejor cu autobuzul și acolo, fiind flexibili ( doar noi doi), am depășit grupurile mari de turiști si am pătruns primii în cel mai frumos loc ever. Această vilă a fost construită la sfârșit de secol 19 pe un vârf de munte, clădită de meșteri locali la indicațiile doctorului Munthe. Astăzi, deși faimosul suedez a avut urmași, vila este vizitată de turiști, fiind administrată de o fundație suedeză. Sincer, mi-ar veni greu să găsesc printre locurile văzute de către mine ( și există, nu glumă) unul care să-l egaleze. În primul rând casa în sine, de o eleganță și un rafinament, plină de artefacte originale, adevărate comori, prezentate cu un bun gust fără egal. O sumedenie de pergole și coridoare răcoroase, din marmură, cu vegetație luxuriantă, cu flori și copaci, cum numai în grădina Raiului cred că poți vedea. O grădină divină, cu vedere spre marea cea albastră, unde tronează faimosul Sfinx, o statuie antică egipteană din granit roșu, dorit de către Axel Munthe si adus cu sacrificii acolo sus. Urcând către capela care dă numele vilei, închinată Sfântului Arhanghel Mihail, poate fi văzut cubiculum-ul ( livingul) unei vile romane, existentă pe teren. Cred ca toate aceste energii bune și creatoare, antice si creștine, faptul că proprietarul a fost un doctor, dornic să facă bine, conferă acestui loc un vibe minunat, blând și care te fac să te simți ca în Paradis. Nu putea trece momentul fără să luăm un prânz acolo, în grădină, cu marea sub ochi. Am savurat din plin o „insalata caprese” enormă, cu mozarella di buffala, roșii zemoase, coapte si busuioc parcă un pic vanilat, cu frunza cu mici rizuri, cum mâncam și în Ischia. A fost un moment de neuitat!

Apoi, tot acolo, la Anacapri am intrat în magazinul Carthusia si mi-am cumpărat parfumul „ Aria di Capri” direct de la sursă ( nu înainte de a fi mirosit și alte variante dar niciuna nu m-a impresionat ca acesta).
Ca să coborâm în Capri, am ales să luăm un taxi ( nici măcar nu a fost foarte scump) care staționa ( în schimb, coadă din nou la autobuz!😃) și care ne-a oferit imagini de vis deoarece acolo taxiurile sunt decapotabile, arată că niște limuzine cu copertină, si ai, astfel, vedere largă la drumul „ Mamma mia” ( se numește așa deoarece este la mare altitudine, într-o parte ai muntele iar in cealaltă, prăpastia- nu cred ca aș avea vreodată curajul să conduc pe acolo 😂.

Ajungând în orășelul Capri, deja a început să se aglomereze foarte tare, senzația de om lângă om nu-mi mai plăcea, Piazzetta cea faimoasa nespunându-mi nimic ( întrucâtva, mi-am amintit de mult visatul Portofino care m-a dezamăgit grav cu ani in urmă). Până la urmă, am căutat ( și găsit) grădinile lui Augustus, pe care le-am admirat savurând câte o granitta di limoni di Capri ( suc proaspăt de lămâie cu gheață pisată), de la un chioșc care activa de la începutul secolului 20. Am fi dorit să vizităm si faimoasa vila a împăratului Tiberiu dar marțea era închisă.
Ne-am plimbat pe străduțe, începând cu Via Camerrelle, aceasta Via della Spiga capriotă, înțesată de branduri de lux și super lux, cu magazinașe mici dar cochete ( și extraordinar de scumpe), în care Chanel, Dior si Dolce & Gabanna se învecinează cu Bulgari si Pucci. Am trecut și pe lângă hotelul Quisisana ( m-am interesat, e fully booked, prima dată liberă e abia pe 13 septembrie, doar 2588 eur / noapte- pentru mine care am genius discount pe Booking 🤣, voi nu știu cum o sa vă descurcați).
Apoi ne-am pierdut pe niste străduțe de un pitoresc maxim, liniștite, am stat pe o bancă la umbră și am ascultat cum cântă o pasăre, scotea niste triluri melodioase, care te făceau să nu vrei să mai pleci vreodată. Pe o altă străduță am văzut o grădina cu viță de vie cu struguri, roșii coapte pe araci, lămâi, portocali, flori minunate, într-o beție de culori.
Să ne înțelegem, nu mi-aș dori nicio secundă să locuiesc acolo, nici să petrec mai multe zile, cred că (cel puțin momentan) această unică incursiune mi-a fost suficientă, am luat tot ce e mai bun și mai frumos dintr-o „sorbire”.
Întrucât se cam apropia ora de sosire a ferryboat-ului către „casă”, am decis să coborâm în port ( la Marina Grande) cu un alt mijloc de transport local: funicularul. Zis și făcut, după ce am stat un pic la coada, ne-am înghesuit ( cu masca de rigoare )în minunea inginereasca ce datează din 1907 și leagă centrul insulei cu portul, printr-o cale ferată de 670 de metri, si o înălțime de 139 m. Am coborât în câteva minute și ne-am așezat la o terasă pentru o ultima cafea înainte de vapor. Ce sa vezi, chelnerul ne-a zis că ei nu servesc cafele, însă ne-a sugerat ceva unic: limoncello spritz. Una din cele mai bune alegeri, în primul rând era servit în lămâi uriașe, scobite și umplute cu cuburi de gheață. Iar pe mese tronau citrice, arătau că niște lămâi enorme doar că miroseau ca grepfruturile; am aflat cu stupoare ca sunt..chitre ( citrus fruit în engleză, cedro în italiană).

Aceasta incursiune la Capri a fost unul din acele momente unice si irepetabile, de vacanță splendidă alături de cel iubit, în care mulțumești lui Dumnezeu că trăiești si te bucuri de tot si toate, natură si creații omenești 💏.

Prima oară auzeam de această insulă din volumul doi al „ Prietenei mele geniale” de Elena Ferrante, „ Povestea noului nume”. Citeam acest volum cu mare plăcere pe plajă din San Remo, în vara lui 2016, trăind la maxim vara italiană. Nu-mi imaginam că voi ajunge vreodată pe această insulă din apropierea Neapolelui dar iată că, în iunie anul acesta, am primit o oferta de călătorie, de la agenta noastră preferată, doamna Angela de la Aerotravel. Doamna Angela ne cunoaște preferințele deja si știe exact ce sa ne propună. De data asta, s-a potrivit la marele fix: o insula verde, nu foarte cunoscută la nivel internațional ( darmite de către români), cu ape termale, cunoscute din antichitate, care-i dau renumele de „insula sănătății”, ușor de ajuns ( cu avionul până la Napoli si apoi cu ferryboat până în insulă), si cu Capri la doi pași.

Am ales un hotel la întâmplare dar ce mână buna am avut: majoritatea hotelurilor de pe insulă au si cuvântul „terme” în titlu deoarece dețin bazine cu ape termale si spa propriu; aici aveam si demipensiune, cu cina eleganta inclusa, cu meniu la alegere, servit la masă de ospătari la costum, intr-un restaurant cu vedere panoramică. Felurile de mâncare erau sănătoase, din ingrediente proaspete, cu atenție la detalii. Un alt avantaj extraordinar a fost locația: în orășelul Lacco Ameno ( nu, nu există niciun lac la care se spune oricum „ lago”; ei bine, în acest orășel a decis antreprenorul milanez Angelo Rizzolli sa construiască în anii 1950 un hotel de lux, care sa atragă clientela VIP a vremii. Astfel, începând cu Elisabeth Taylor si Richard Burton si întreaga echipă a megaproducției hollywoodiene „Cleopatra”, trecând prin sute de vedete și personalități si încheind cu filmările la unul dintre cele mai dragi mie filme „ The talented Mr.Ripley”, cu toții au fost pe insulă Ischia, savurând frumusețea locurilor. Deasemeni, aici, pe plaja San Montano, la care mergeam pe jos, au debarcat in secolul 8 i.Ch curioșii greci din Eubeea, care au fondat aici o mica colonie numita Pithecusa ( muzeul de arheologie se află chiar lângă hotel).

Dar sa incep cu prima zi, am avut parte de zbor la timp, doar că niște conaționali din avion, mai puțin bine pregătiți, ne-au ținut o ora in aeroport ( era coada mare la controlul documentelor, cei având pașapoarte biometrice putând trece imediat pe la controlul automat), ceea ce a făcut ca a trebuit să luăm un ferry care pleca cu o ora si jumătate mai târziu. Nu ne-am supărat prea tare, tratându-ne cu o cafea si un prosecco în port. Cursa de ferryboat durează în jur de o oră, iar din port am fost preluați si conduși la hotel. Spre marea noastră încântare, „colegii” de vacanță au fost cazați în altă parte.
După ce am admirat apusul roz, în contrast cu marea turcoaz, grădina hotelului si splendoarea piscinei, am savurat o cina gustoasă si bine meritată .

Încă din prima zi, am dorit să petrecem o zi intreaga la plaja si am pornit pe jos, către plaja San Montano, mare și frumoasă, cu nisip perfect, ca trecut prin sită, situată intr-un golf care-ti tăia respirația, între munți acoperiți de verdeață și flori, cu o apa de culoarea smaraldului….

…dar și 50 euro pentru 2 paturi de plaja si o umbrela…la prânz ne-am alăturat zecilor de turiști înfometați și ne-am așezat la coadă la un „plimbă tavă” plin de bunătăți locale, pentru maximum de autenticitate. Mai un rând din carte ( am luat cu mine ca și carte de vacanță- o alegere nu foarte reușită, ” Nopți antice” de Norman Mailer, destul de dubioasă, aș spune, multa pornografie și o atmosferă apăsătoare, altminteri bine scrisă și ( cred) documentată.

După amiază, după plajă, am reușit să mergem la Villa Arbusto, care găzduiește muzeul arheologic ( Museo di Pithecusae), unde am admirat exponatele prețioase, din toate perioadele ( insula a fost locuită încă din neolitic, apoi au venit grecii si abia apoi, romanii, toți observând si folosindu-se de proprietățile curative ale apelor termale. Apoi, în Renaștere s-au observat din nou calitățile izvoarelor, folosindu-se pentru tratamente variate. La hotelul în care locuiam, existau 3 bazine, mai mici sau mai mari, cu ape de diferite temperaturi si compoziții chimice. Surpriza termală a insulei a venit în penultima zi, la recomandarea unei prietene, care mi-a recomandat cu căldură să mergem la parcul Negombo, un parc termal, desfășurat pe un deal întreg, plin de bazine si piscine, mai mari sau mai mici, cu ape calde sau reci, printre copaci și flori. Am petrecut acolo vreo 7 ore, si nu ne-am plictisit nicio secundă.

În fiecare dimineață, ne trezea soarele și, înainte de cafea și mic dejun, ne luam costumele de baie și mergeam la piscină, unde eram singuri și puteam face ture de înot la discreție, sub razele blânde. Nu cunosc o bucurie mai mare decat înotul matinal, mi se pare un mod extraordinar de a începe o zi grozavă. Bineinteles că am înotat și în mare, dar acolo prefer să mă bălăcesc, să privesc, să admir natura si marea. La Lacco Ameno am fost la 2 plaje, una mai puțin sofisticată și la care apa s-a murdarit foarte repede datorită valurilor ( au venit fel de fel de alge si vegetații marine). În parcul termal, se oferea acces si la plaja mării, si am mers de multe ori. În tot cazul, marea este parte integrantă în peisaj, și este inclusă în viața cotidiană cu plăcere și naturalețe ; mă gândeam la recentele declarații ale „marelui nostru influencer”, că practic NICIO persoană dintre cele văzute de mine n-ar fi trebuit ( conform standardelor emise de G B ) să apară în public în costum de baie, toate fiind imperfecte, cu celulita din dotare, dar cu atâta naturalețe în comportament, ce lipsește din păcate, multor conaționale ale noastre. Am mers și în sudul insulei, la Sant Angelo, la faimoasa plaja Maronti ( unde s-a filmat episodul ischiot al „Prietenei mele geniale”, plaja la care se ajunge în general cu taxi boat. A fost o experiență grozavă, mai puțin plaja care, deși este enormă ( se întinde pe 3 km), e foarte îngustă si extrem de aglomerată, cu paturi si umbrele până la buza apei. Am făcut o baie și am luat barca inapoi, prilej cu care m-am împrietenit cu o tipa din…Argentina, cu care am vorbit în spaniolă în continuu, pe tot parcursul drumului.

In alta dintre zile, am luat din nou autobuzul ( era foarte convenabil, costa puțin un abonament pe o săptămână și era mult mai ușor decât să să conduci o mașină închiriată pe drumeagurile acelea înguste și pline de curbe, darmite să mai găsești și locuri de parcare; singura condiție ( în afara de bilet) era să porți mască 😃), și am vizitat Castello Aragonese. Acest castel, a cărui fundație a fost pusă încă din antichitate, este construit pe o insuliță, legată de oraș ( Ischia Puente) printr-un pod masiv. Ne-a luat cel puțin 2 ore să vizităm fiecare turn, terasă, abație, mănăstire, catedrală, cimitir, urcând și coborând scări, mai pe la soare, mai pe la umbră ( am furat si o smochină galbenă dintr-un copac si am mâncat-o cu mare poftă, acolo în grădina luxuriantă). Ce m-a impresionat grozav a fost dragostea și respectul pentru trecut al familiei căreia aparține și astăzi castelul, cumpărat ( ca ruină) de un strămoș avocat în 1911 și renovat, proces ce durează până în zilele noastre. Iar un capuccinno pe terasă, cu marea sub priviri, a desăvârșit vizita.

Un alt loc splendid de pe insulă care trebuie menționat este Giardino Della Mortella ( care înseamnă grădina arborilor de mirt), o grădina botanică amenajată încă din anii ’50 de o pereche britanică, Sir William Walton ( compozitor ) și soția sa argentiniană, Susana Walton. Imaginați-vă grădinile castelului Reginei Maria de la Balcic, doar că mai mari și mai diverse, având si floră exotică. Pur si simplu, ți se taie respirația de la atâtea culori, de la miresme de flori si copaci, e un vis!

(Întrucât tableta de pe care scriu este foarte veche si merge extenuant, încât ajung sa lucrez la o postare ore întregi, neputând să pun pozele pe care le doresc, voi face o postare separată despre insula Capri).Până atunci, enjoy Ischia pe care am savurat-o integral si total, cu marea ei, cu munții inverziti, cu culorile de vis, cu mâncarea și vinul de excepție!Revin

Deși am fost la Madrid de mai multe ori, iată, n-am apucat sa transpun până acum public, în scris, experiența mea cu acest oraș.
Prima oară pășeam pe tărâm hăt în veleat 2000, când temperaturile de august au reușit să mă determine să revin undeva, peste vreo …18 ani. In acele puține zile de mai pe care le-am petrecut in frumoasa capitală a Spaniei, in 2018, mi s-a mai schimbat un pic perspectiva ( deși nu chiar total), în pofida unei cazări de mare clasă pe Gran Via și a unui program plin, deși nițel cam turistic, înglobând cele trei mari muzee must visit: Prado, Reina Sofia și Thyssen Bornemisza.
Ne-am întors însă acum câteva zile, din una dintre ACELE călătorii, care nu numai că mi-au făcut Madridul mai simpatic dar l-a propulsat direct în topul meu personal de orașe.
Toți factorii au colaborat pentru ca șederea noastră să fie la superlativ ( să zicem că singura „problemă ” a fost că stadionul Real Madrid, pentru care aveam bilete de vizitare ne-a returnat banii întrucât a intrat în renovare: big deal for a girl 😂).
În decembrie 2019(!?), am fost super fericită să pot să-i ofer fiicei mele bilete ( împreună cu noi, părinții) la concertul artistei preferate, Dua Lipa în orașul preferat la vremea aceea, Madrid. Urma să se țină în aprilie 2020, ceea ce, evident, nu s-a întâmplat. Apoi întreg turneul artistei s-a amânat de mai multe ori până când data de 3 iunie 2022 s-a poziționat ferm în calendar, pentru concertul din Madrid.
Am organizat zborul și cazarea cu puțin timp înainte, pentru a preveni eventualele pierderi colaterale, în caz de volatilitate a condițiilor ( atât de frecvente în ultima vreme).
Am stat în oraș practic de marți până sâmbătă ( plus noaptea de luni la Crowne Plaza Madrid Airport), așadar, aproape o săptămână, luând doar „frișca” unui oraș neasaltat de hoarde de turiști, care îl umplu până la refuz în weekenduri. Clima a fost ideală, cu temperaturi de 26 grade, încât puteai merge chiar cu un sacou, cu nopți înmiresmate de parfum de tei și zile cu cer senin ( spre deosebire de sejurul de acum 4 ani când era foarte frig, deși mijloc de mai). Ne-am cazat intr-un apartament situat super central, pe Strada Prințului ( Calle del Principe – cum altfel?), fix vizavi de Four Seasons hotel și a sa galerie de shopping, care s-a deschis când eram noi acolo ( covor roșu, munți de garoafe, șampanie, vedete).
Apartamentul perfect utilat, îmbină ce-mi place mie mai mult: o clădire veche, istorică, cu trepte din lemn patinat, amenajată modern – daca puteti sa credeți, check in, check out și accesul se făceau de pe telefonul mobil, nu existau chei fizice sau interacțiuni cu persoane, totul online.
Până să avem acces la apartament, ne-am oprit în apropiere la o terasă unde am savurat un cocktail ( la 11 dimineața) pentru că în vacanță faci tot ce-ti trece prin cap🤔. Apoi am încercat experiența tapas-urilor la superlativ la Mercado San Miguel, o fostă piața amenajată ca și food court, în care poți opta pentru felurite gustări și băuturi, pe care le savurezi pe o margine de tejghea sau chiar pe trotuar. Este o experiență ( eminamente turistică ar zice unii) care nu trebuie să lipsească dintr-un tur al Madridului. Dată trecuta fusesem la cel mai vechi bar de tapas din oraș, La Plateria, unde am intrat în contact cu acest mod de a gusta din mai multe feluri de mâncare, în porții mici, ca să poți savura cât mai multe bunătăți locale. De această dată, am mers pe varianta pescărească, acompaniată de un pahar de vin local, verdejo.
După ce ne-am luat apartamentul în primire, am dat fuga la vizita Palatului Regal, organizată încă din țară ( bilete cumpărate online, cu acces la o anumita ora: atenție, cumpărați-vă biletele online, e soluția optima pentru a scuti pierderea de timp cauzată de cozi reale și interminabile ). Vizita Palatului Regal a venit la pachet și cu o sesiune de râs magistrală , un bilet gratuit la stand up comedy involuntar datorat traducerii ( pesemne efectuată cu google translate) a audio ghidului în limba română ( achiziționat împreună cu biletul de acces); multa vreme vom mai râde de expresii precum „Ciobănescul ceas”, „ cârpele de mătase”, „ împărații români”, și multe altele.
După o sangria racoritoare la terasă, seara am cinat( rezervare făcută tot din țară, tot online) la un restaurant de renume, Haroma by Mario Sandoval, un chef cu 2 ( două!) stele Michelin. Situat pe o terasă năpădită de iasomie, la ultimul etaj al hotelului Heritage, o clădire Belle Epoque din rafinatul cartier Salamanca, cu feluri simple dar elegante, servite în veselă Vista Alegre, a fost o experiență de vis și am considerat că in acea seară mi-am sărbătorit ziua de naștere alături de cei doi oameni cei mai apropiați și dragi mie.👨‍👩‍👧
Următoarea zi a fost dedicată copiilor din noi😀, si a fost cel puțin de neuitat. Am debutat cu Muzeul Americilor, un loc menționat în ghidul Top 10 ( care mă ajută să îmi formulez măcar o idee despre diferitele destinații). Repet încă o dată, aceasta a fost a treia mea vizita la Madrid, în precedentele bifând cele mai importante repere turistice).
Acest muzeu, aflat relativ departe de centru ( 5 stații de metrou, da, am mers și cu metroul), prezintă mai degrabă efectele descoperirii continentului american și implicațiile sale asupra Spaniei. Pe mine mă interesează enorm istoria și sunt curioasă să aflu si să fac legături între momente, tot ce a dus societatea în locul în care se află astăzi. Ceea ce nu pot să accept, este acel război civil ( 1936- 1939), care a făcut ca frații să se omoare intre ei, în jur de jumătate de milion de oameni pierzându-și viețile de-a lungul a doar 2 ani jumătate. Passons…
La prânz, am mers să luăm masa în ceea ce Guiness Book of Records denumește cel mai vechi restaurant din lume ( fondat în 1725): Botin. De fapt, pare-se că cuptorul în care se fac fără pauză fripturi de purceluși de lapte si miei a fost construit atunci, deoarece clădirea în sine e de la 1560. Wow, te ia cu fiori când te gândești câtă istorie și personalități a văzut acest loc! Am stat exact lângă masa preferata a lui Hemingway, deasupra căreia era agățată o scrisoare semnată Prima Doamnă a SUA ( Nancy Reagan) care luase masa cu Regina Sofia pe 17 iunie 1985. Friptura e frageda si se topește în gură, vinul de Rioja, vintage special pentru Botin, merge perfect cu felurile de mâncare.
După această experiență culinară, am mers la Velazquez Tech, o experiență artistico- tehnologică, deoarece te poartă prin mijloace de ultimă oră în intimitatea picturii celebre „Las Meninas”, de Diego Velazquez. Merita sa trăiești o fărâmă de istorie si de artă prin intermediul tehnologiei moderne, să-ți lași liberă privirea de copil sa iscodească.
După acest moment special, am mers la Teatro Flamenco, unde am stat cu lacrimile înnodate în barbă cel puțin jumătate din show. Iubesc flamenco de când mă știu, am avut încă din adolescență o casetă audio cu muzică din asta brută, nostalgică, care stârnea pasiunea din sufletul meu. Apoi am văzut primul spectacol cu dans si muzica, exact la „mama lui” acasă, la Granada, într-o grotă celebră, apoi la Amsterdam, apoi l-am văzut la Sala Palatului pe faimosul Joaquin Cortez, iar în 2018 am fost la faimoasa Casa Pata din Madrid ( acum închisă după cei doi ani de restriște). Are ceva acest stil muzical care mă atinge undeva direct pe suflet, și mă emoționează maxim. Că o fi turistic, că n-o fi, nu mă interesează absolut deloc din moment ce pe mine mă atinge la corazon.
Seara am reușit să fac rezervare la faimosul Amazonico, un club restaurant foarte instagramabil, mai precis la The Jungle Club, un etaj mai jos, unde se cânta live muzica soft jazz. Așadar, am savurat bunătăți în farfurii Bernardaud Ecume Mordoré ( ceva între 100 și 200 eur / bucata) – defect profesional, ce vreți?😃 a nu se înțelege ca mâncarea sau băutură erau foarte scumpe – sunt o persoana excesiv de atentă cu prețurile și (mai ales) balanța preț/ beneficii. Nu spun că mâncăm la fast food dar nici la stele Michelin ci undeva la mijloc, unde toată atmosfera, prezentarea, serviciile, lumina, vesela pun în evidență feluri de mâncare gustoase si rafinate. Credeți-mă, e o piață atât de vastă în acest domeniu încât cred sincer că nu poți da greș, mai ales daca te informezi un pic înainte. Și apoi e vorba de percepția personală, ne place sau nu experiența trăită.
Următoarea zi ne-am întâlnit la Cafe Gijon, o cafenea istorică, celebră în lumea literară, înființată în 1888, cu o dragă prietena din IWA ( te pup, J!), care s-a mutat cu soțul ei spaniol la Madrid încă de anul trecut. A fost o întâlnire foarte plăcută, am depănat amintiri dar și asemănări si deosebiri între români și albanezi ( J este de origine albaneza). Apoi am fugit la prânzul rezervat la La Trainera, un alt restaurant celebru, fondat în 1966, plin ochi doar de madrileni adevărați, dornici să savureze preparatele proaspete pe bază de pește si fructe de mare, aduse direct din golful Vizcaya. Unde mai pui că însuși proprietarul a intrat în vorba cu noi, am râs, am glumit si l-am felicitat pentru afacerea minunata pe care o conduce cu sufletul de atâția ani!
Seara ( după o mica sesiune de shopping de espadrile care sunt „a must” pentru Spania), am mers la o altă terasă -restaurant numita Doñaluz de unde am putut admira un apus ca în povești: tot repet că lucrurile astea se întâmplă doar pentru că am ochi să le vad și suflet să le primesc: acesta este secretul meu ( și al lui Polichinelle)😎. Madridul este un oraș plin de terase ( azoteas) pe acoperișurile mai înalte sau mai joase ale diverselor clădiri, unde este minunat să petreci câteva ore într-o seară plăcuta de vară (dar trebuie să faci rezervare din timp întrucât sunt extrem de solicitate, după cum va puteti imagina). Eu sunt si curioasă să aflu despre locuri, dar am si prieteni peste tot, pe care-i rog să mă consilieze (gracias B , gracias C!).
Următoarea zi am vizitat un muzeu fabulos, muzeul Cerralbo, un palat fin de siecle aparținând unui marchiz /om politic, fin colecționar de arta. Recomand din suflet acest muzeu celor care iubesc arta și cultura rafinată.
După muzeu am mers intr-un parc ( Parque de Cuartel de la Montaña) de unde se vede panorama Palatului Regal, și am trecut pe lângă templul egiptean al lui Debod, construit acum 2200 de ani, transportat și reconstruit la Madrid în 1972. Am trăit clipe de vis stând pe o bancă la umbra platanilor, ascultând muzica mângâietoare a unui artist stradal. Apoi am trecut prin Plaza d’España, având pe fundal cel mai înalt zgârie-nori din oraș, clădirea Telefònica, construită împreună cu alte clădiri înalte de pe Gran Via, la începutul secolului 20. Efectiv, am avut pentru o clipă senzația că mă aflu în plin Manhattan. Ne-am oprit sa bem o cafea într-o cafenea moderna aflată într-o clădire istorică dar repejor căci aveam rezervată o masă la El Jardin de Diana, o terasă superbă deasupra hotelului Hyatt. Oare sa va dezvălui ca am avut meniu cu 3 feluri ( Hyatt, totuși) care a costat 18 eur de persoană? Asta înseamnă să fii…curios! 😄
În sfârșit, a venit și seara cea mare, seara concertului Dua Lipa, care s-a ținut la Wizink Center, un soi de Polivalentă a lor. Am intrat imediat, nu s-a făcut nicio coadă, nicio îmbulzeală, totul giorno. Concertul a fost fenomenal, această artistă este una de prim rang în lume, iar pandemia i-a permis sa-și șlefuiască show-ul până la perfecțiune. A cântat și a dansat continuu timp de 2 ore, noi împreună cu ea, a schimbat costume si a zburat pe deasupra pe noastră, un adevărat regal. Oricum o știu si ii cunosc piesele de 5 ani, i-am urmărit parcursul profesional precum și acest turneu, iar cu toate acestea am rămas foarte plăcut impresionată. Deși la concert ne-am dus cu metroul, drumul de întoarcere l-am făcut pe jos, cu un pit stop pentru prosecco fix lângă celebrul club Ramses ( designer Philippe Starck). Apoi ne-am oprit la El Museo de Jamon de unde ne-am cumpărat sandviciuri cu faimoasa delicatesa iberică, care, deși nu ne încântă pe niciunul în mod deosebit, a mers grozav ca midnight snack, mai ales după zecile de mii de pași parcurși.
N-am făcut sport în toată această săptămână dar am mers pe jos cat pentru o lună : într-o seară am observat că parcursesem 28.000 de pași.
În ultima zi, având avionul la 16.30 nu am avut timp decât pentru micul dejun ( pe care-l luam zilnic „acasă ”, alături de cafeaua Nespresso home made, ar fi fost și păcat să nu ne folosim de frumusețe de open kitchen din dotare) dar și de un ultim pisco sour ( un cocktail de sorginte peruviana pe care l-am descoperit în Chile și care e îndeobște greu de găsit în Europa) la aceeași terasa ca și la venire, pentru simetrie.😃
Mi-a plăcut mult de aceasta data Madridul, l-am savurat cu enormă plăcere, deși nu trebuie să vă ascund faptul că încă de acum 4 ani centrul este un mare șantier, cu zgomotele si praful inerente, doar că se vede cu ochiul liber că tot acest efort va fi încununat ( sper) curând de un oraș mai modern si mai îngrijit. Păi, promit sa raportez peste 3 ani când e musai să serbez restaurantul Botin la împlinirea frumoasei vârste de 300 de ani!
Hasta luego!
PS. Ca absolventă a doua module de spaniolă la Instituto Cervantes, hablo español binișor ( conform diverșilor nativi cu care am conversat în toți acești ani)😄

Întrucât abia am terminat de citit magistralul roman al Ludmilei Ulițkaia ” Daniel Stein, traducator” ( despre un personaj magnific, care a existat), voi face cu această ocazie o postare nouă, contopind cele două texte scrise cu prilejul celor două deplasări în Israel, în noiembrie 2018 și de revelion 2019 / 2020.

Noiembrie 2018
Dacă mi-ar fi spus cineva acum, să zicem 3 luni sau mai mult, că voi ajunge anul acesta în Israel, i-aș fi spus că e imposibil, că nu-mi doresc, nu mă interesează, nu mi se pare o destinație safe, că nu vreau să văd o țară deșertică, și multe altele.
Iată însă că cine mi-ar fi spus, ar fi avut dreptate, pentru că m-am întors de câteva zile foarte fericită că am valorificat aceasta oportunitate rară.
Iată povestea:
De 28 de ani, verii mei au ales drept nouă patrie pentru ei, fiica lor cea mare si copiii lor ce urmau să se nasca, Israelul. De toți atâția ani, nimeni din familia lărgită nu i-a vizitat. Poate pentru că au venit ei în țară, poate că mereu noi ne-am ales alte destinații de vacanță, sau oricare din motivele de mai sus, habar n-am! Cert e că A., care de acum un an când s-a vazut cu verișoarele ei ( de gradul doi), a început să viseze la o vizită iar când cea mare a anunțat că anul acesta se va căsători, s-a și „înființat „teoretic pe lista de invitați, alături de părinții mei. Cert e că eu nu figuram în schemă, până la un anumit moment. Mergând în septembrie să-i refacem pașaportul, aflând de la S. că el va fi plecat în diferite business trips întreaga lună noiembrie, gândindu-ne și cât de complicat ar fi dpdv legal să încredințăm minora bunicilor pentru a intra pe teritoriul unei țări cel puțin interesante ca și control, mi-a venit ideea simplificării birocratice prin asocierea la grupul de nuntași 🙂
După ce am primit acceptul, am început încet, încet să mă informez discret care-i faza cu țara asta. Am întrebat în stânga și în dreapta, am citit forumuri pe internet, am trecut de la extaz la agonie aflând că minunata viza de Emirate pe care o posed în pașaport ( pașaport ce expiră peste un an, deci fără motiv de schimbare) îmi poate pricinui în cel mai puțin grav caz, o grămadă de întrebări. Să vă mărturisesc că deja eram pregătită mental de o întoarcere (forțată) acasă de pe aeroport?
Ca să vă scutesc de armata de gânduri negre stârnite de felurite sfaturi și pregătită în cel mai înalt grad cu informații despre locurile unde aveam să mergem – a venit, iată și ziua Z. Am călătorit foarte bine, am aterizat, am stat, adevarat la o coadă destul de mare pentru prezentarea pasaportului unde…nu am primit nici macar întrebarea unde mergem! Viza direct, ura și la gară! 🙂
Verișoara mea ne-a așteptat, ne-a dus la hotel, unde ne-am odihnit minunat căci a doua zi era nunta. A fost o nuntă minunată, cu miri frumoși și veseli, cu mâncare bună, cu muzică excelentă ( aleasă de către mireasă- numai muzica de anii 90, nimic tradițional, nimic deplasat, muzică de dans și voie bună), cu o slujbă de căsătorie într-un pavilion special amenajat în gradina restaurantului, cu mirii acompaniați de părinți pe o melodie Kings of Leon. Mi-a plăcut la nebunie, am dansat și m-am distrat ca și cum n-aș fi fost într-o țară îndepărtată de care nu știam mai nimic.
A doua zi am fost în vizită la verii mei unde am mancat (și ) portocale culese direct din pom- Doamne, ce gust pot avea! Nu mai spun ce vreme am avut, 6 plouase până cu o zi înainte de nunta 😉
Apoi am plecat către Ierusalim, iar pe drum am vazut Nazareth-ul cu Biserica Bunavestirii, am vazut Marea Galileii și Capernaum, râul Iordan, am trecut prin Cisiordania, am văzut livezile mănoase de citrice, banane, migdali, un apus roz, fabulos, un curcubeu, și multe alte minuni.
La Ierusalim am simțit toată acea încărcătură de spiritualitate, am înțeles un pic de ce acel oraș încercat este atat de important pentru cele 3 mari religii. Apoi am trecut granița și am vizitat și Betleheemul, care, dupa cum ați înțeles, se află oarecum într-o altă țară, deși nu a fost necesar să prezentăm pașapoartele ( eram într-un tur ghidat, cu autocarul și cu ghid). Și aici am avut momente de grație, când, în pofida aglomerației peste măsură de turiști, am putut vizita peștera Nativității și Bazilica fondată de către Sfanta Imparateasa Elena. Deoarece era noiembrie, clima ideală, la ei este High Season turistic iar vizitele la locurile sfinte se fac pe bază de dat din coate ( nu ai cum altcumva, întrucât numarul de turisti și pelerini e imens).
Asadar, iată-mă-s și Hagiță ! 🙂

Apoi a urmat Haifa, care e un oraș la marea Mediterană, în nordul țării, un oraș pe muntele Carmel și pe malul mării, unde se află faimoasele gradini Baha’i și Stella Maris, prima mănăstire carmelită, peștera Sf. Proroc Ilie Tesviteanul, universitatea Technion, German Colony și un mare port maritim.

Mi-a placut dar nu pe cât m-am îndrăgostit de următoarea și ultima destinație a vacanței noastre: Tel Aviv!
Numit și „The city that never stops”, orașul Tel Aviv a împlinit anul ăsta 109 ani de existență ( mi-au plăcut aceste cifre cu 9, a fost fondat in 1909), m-a cucerit de la prima vedere mai întâi cu plaja sa imensă și splendidă, apoi cu zgârie- norii și casele Bauhaus de pe Rotschild Avenue. Efectiv, m-am simțit un pic de acolo, mi-a plăcut modul în care cetățenii se bucură de plaja lor și o integrează în rutina zilnică de sport, alergare, plimbare, stat pur și simplu la aer și admirat apusurile luxuriante. Desigur că nu e nici Paris, nici Londra, are partea sa de Middle East, o patină și un soi de m’en- fiche- ism, dar pe mine m-a cucerit ( eu nu cunosc Turcia și nici Istanbulul, care e un reper în preferințele multor dintre prietenii mei). Am vizitat si Jaffa alăturată, unul dintre cele mai vechi porturi din lume, și mi-a plăcut la nebunie acel mix de oriental și occidental, de biserici și moschei, de pravălioare și studiouri de artă.
Ce am constatat cu precadere e faptul că se respectă promisiunile și cuvântul dat; nu am observat stilul mieros, de vânzători orientali, care te trag de mânecă doar ca să-ți vâre ceva pe gât,; o mare și autentică dorința de a ajuta, oameni diverși, de pe stradă, care ne-au sprijinit cu informații despre adrese, locuri, cum să ajungi, etc.
Nu știu dacă aș vrea neapărat să revin curând (mai ales când sunt atâtea alte destinații încă necunoscute) dar cert e că m-a marcat Israelul cu imensa sa paletă de locuri, oameni și minuni. Cât despre faimosul suc de rodie, ce să mai spun?!:-)

Si ce sa vezi? 😁

Tel Aviv: decembrie 2019 -ianuarie 2020

Am petrecut revelionul la Tel Aviv, deoarece A. și-a propus să ajungă în acest oras în fiecare an ( și pe bună dreaptate); așadar, când, după majoratul ei, ne-a mărturisit că i-ar plăcea să facă Revelionul la Tel Aviv, ne-am decis să mergem cu toții, pentru că, în familia noastră, toți membrii au drepturi egale 😉. Cu biletele de avion cumpărate, deci, din martie și cazarea rezervată tot de atunci, ne-am văzut de treabă și de alte vacanțe, fără să ne gândim cum va fi.
A. și cu mine mai fuseserăm și în noiembrie 2018 și stiam cât e de șarmant acest oraș, acum aveam însă o misiune mai interesanta, să-i arătăm si lui S. (plin de idei preconcepute, ca mai toată lumea, de altfel) cât e de grozav. Ca să nu vă țin în suspans, si lui i s-a parut foarte frumos si s-a simțit excelent.
Acum pornesc cu povestea din prima zi, când am ajuns pe ploaie…panică!deoarece, poate rețineți, dar pe unde mergem noi, vremea e mereu minunata iar intr-un oras solar ca Tel Aviv nu prea știi ce sa faci și unde să te duci pe ploaie. Deci, ploua cu spume după ce ne-am cazat ( noi am zis, A. si cu mine, ca se termină un ciclu întrucât în noiembrie 2018 cand am plecat către aeroport pe o ploaie torentiala, orașul plângea după noi).
Să mai menționez și faptul că pe aplicația de vreme de pe telefon se prefigurau majoritar zile urâte , ca să nu zic, ploioase? Noaptea de Revelion si 1 ianuarie erau prognozate ca reci și noroase…
Ca să vă salvez din nou de la suspans, aflați domniile voastre că toate zilele au fost însorite, splendide și am stat la terasă și da, mi-am îndeplinit si visul…dar despre asta, mai târziu.
Și da, a plouat puțin când am ajuns la aeroport ( iar a plâns orașul după noi, e semn clar că trebuie să revenim).
Deci, în prima zi, la prânz, am intrat din întâmplare într-un un restaurant fusion -asiatic, unde am avut una din ACELE mese fabuloase, de neuitat, puține într-o viata. Mâncarea, servirea, atmosfera (era o banală zi de lucru, pe la ora 14), toate au concurat la senzația de oraș modern, actual, tineresc și primitor. Trebuie să atrag însă atenția că prețurile sunt absolut uriașe, concurînd binișor cu Londra la acest capitol, totul e scump ( doar spectacolul apusului de pe plaja este gratuit). Masa asta de care va povestesc a fost și cea mai scumpă – însă raportul calitate: preț a ieșit pe plus.

Tot în prima zi, seara, am descoperit o zona extrem de pitorească, lângă piața Carmel si Marea Sinagogă, la o terasa unde am mers 3 seri deoarece ne-a plăcut atmosfera, mâncarea si shoturile gratuite primite de fiecare dată.

A doua zi a fost absolut perfectă: am mers în Jaffa- cea mai veche zonă a Tel Aviv-ului.
Tel Aviv ( Orașul Alb sau Dealul Primăverii) a fost oficial întemeiat în 1909, lângă Jaffa, așezare celebră prin livezile luxuriante de citrice si cu cel mai vechi port din lume ( 4000 de ani). Tot meleagul a fost sub stăpânire otomană vreo 400 de ani. Așadar, în Jaffa sunt în continuare străduțe înguste, pietruite, cu clădiri fermecătoare în care sunt galerii de artă sau mici magazine de maxim bun gust, dar și o zona cu flea market, cu prăvălii diverse si interesante. Piesa de rezistență a fost muzeul Ilana Goor- una dintre cele mai impresionante colecții de artă pe care am văzut-o în viața mea. Această doamnă artist (83 de ani) își împarte timpul locuind fie în apartamentul său din NY, fie chiar în casa-muzeu din Jaffa, care-i poartă numele. De la Fondation Maeght din Saint Paul de Vence, din sudul Franței nu am mai fost atât de impresionată. Ilana Goor este artist plastic, sculptoriță sși pictoriță la un nivel internațional fantastic, dar și colecționar de artă și design de cel mai înalt nivel. Casa însăși este fabuloasă, pe multe nivele, plină de opere de artă contemporană, etnică, piese design, montate în locul cel mai potrivit. Iar de pe multele terase, poți vedea marea, palmierii- e un loc de basm.
După ce am vizitat Muzeul, am mâncat în port la o terasa, în plin soare, sub cerul de azur. Mi-e foarte greu să descriu perfecțiunea acelor momente, pentru că totul concura, parcă, să te facă fericit: compania celor iubiți, soarele și temperatura perfectă, mâncarea atât de gustoasă, pisicile străzilor, marea turcoaz, etc.

Apoi, din a doua zi am asistat în rândul întâi la spectacolul gratuit al apusului. Ăsta e unul dintre momentele mele preferate și care definesc Tel Avivul. Indiferent câți nori acoperă cerul, soarele tot se strecoară pe sub ei și-l poți vedea în toată splendoarea cum se duce la culcare în mare.
Cerul capătă culori ireal de frumoase, o combinație care poate părea chiar kitsch, într-atât sunt de spectaculoase. Partea interesantă e că și la Bucuresti soarele apune cam la aceeași oră ( în această perioadă, apusul avea loc la 4,45), dar, din păcate, nu avem nicio mare în care să se ducă la culcare si nici spații deschise prin care să-l vezi.
Tot în acea zi, am intrat cu picioarele în apa mării, și să știți că nu era foarte rece – bineînțeles, nu mi-ar fi venit să fac o baie dar nici nu am înghețat instantaneu.
O altă atracție locală este sucul de rodie: sanatate intr-un pahar! Am băut zilnic câte un pahar, se găsește la fiecare colț de stradă și e grozav de bun. Se face cu ajutorul unei prese speciale iar rodiile sunt coapte si enorme.

Un alt capitol care ar trebui tratat special este mâncarea- cum am declarat în mai multe rânduri, aș fi dorit să am mai multe capete cu mai multe guri ca să pot mânca mai mult 😂. Într-o mare măsură, felurile amintesc de cele libaneze sau siriene, aceleași arome desăvârșite și beție de culori și gusturi, preparate doar din legume și carne proaspete. Eu am savurat în mai multe rânduri kebab de pește, dar și de carne, nu vă pot povesti cum era pâinea hala- imi amintesc de pâinea împletită din copilărie, doar ca de vreo 10 ori mai pufoasă si mai gustoasă; în dimineata zilei de 31 decembrie, am stat la coada pe stradă la un restaurant celebru pentru meniurile de mic dejun, Benedict- unde, dat fiind că era o zi specială, am primit șampanie și astfel ne-am început ziua. Acolo am comandat un alt fel extrem de drag mie: shakshouka!
E o tigaie care vine direct din cuptor, plină cu un amestec de ardei, rosii, ceapă, ouă si condimente, care se serveste cu variate sosuri si cu pâine la alegere. Ca o fi fost zi de sărbătoare sau poate asa e mereu,la shakshouka era inclus si un cocktail Mimosa ( pe bază de șampanie și suc de fructe). În orice caz, câte zile am stat acolo, trecând pe lângă Benedict va spun cu sinceritate că era coadă mereu la intrare.

Cât privește noaptea de Anul Nou, pașii ne-au dus să bem o cafea la Cafe Noir, un restaurant- cafenea situat nu departe, în zona cea mai luxoasă a orașului- Rotschild Avenue ( pe unde stăteam și noi). Acolo, bând o cafea, ne-a dat prin gând să rezervam o masă pentru seara respectivă, după ce încercasem în mai multe locuri, fără succes însă. A fost o idee extraordinara deoarece era un restaurant pe cât de rafinat, pe atât de aglomerat dar și cu un meniu fabulos. De exemplu, eu am luat un fel preparat special pentru seara de Revelion, numit rottolo de gâscă – ca un soi de lasagna cu carne slow cooked dar aranjat ca un turnulet. Și cu un vin Cote du Rhone de excepție, urmat de un desert pe modelul ” orgasm culinar”😎.
În altă zi, am stat iar la coada la cel mai bun local de street food- Miznon- unde se vindeau sandviciuri în pâine pita ataaat de gustoase de îți venea să te lingi pe degete.
Pe lângă mâncare, ce mai are Tel Aviv este cultura, muzee frumoase cu exponate de excepție, opere de artă de prim rang ( am postat si un tablou de Marc Chagall, artist care ma impresionează si pe care-l iubesc), dar și muzeul unui artist local, Nahum Gutman- unde am vazut o hartă a Tel Avivului din avion, realizată de un escadron bavarez de aviație la 1918. Și uite așa, înțelegi cât de departe a ajuns acest oraș în doar 100 de ani…

De asemeni, anul 2019 a reprezentat aniversarea centenarului curentului în arhitectura Bauhaus, pentru care Tel Aviv este super cunoscut. Printre zgarie nori poti vedea nenumărate case sau clădiri mai mari în acest stil. Ne-am mai plimbat fără țintă prin cartierele Neve Tzedek si Florentin, unde am savurat pe 1 ianuarie o înghețată de la faimosul Anita ( pe strada, firește).

Tot la capitolul food & beverage 😂, am descoperit cu bucurie Arak-ul, acest Ouzo oriental, care parcă are în el sclipici si aluneca ușor pe gât.
Parcurgeam zilnic minim 17000 de pași ( am mers doar pe jos), dar e atât de fascinant orașul ca nici nu înțelegi ca ai mers atât de mult.
Un alt loc minunat, descoperit tot acum e Habima square, o piață mare unde se află teatrul si filarmonica orașului, dar „cireasa de pe tort” e o grădina aflată pe mijlocul acestei piete, săpată ca o piscină, cu trepte pe care sa stai si sa asculti muzica clasica ce vine din difuzoare atent pozitionate în pereti. Toată grădina este caroiata de alei înguste, pavate cu lemn, împărțită în loturi pătrate, unele plantate cu flori, altele cu gazon si copaci, altele cu nisip în care se joacă copiii…
În orice caz, telavivienii sunt majoritar tineri, frumosi si sportivi, aleargă pe faleză în continuu, se face surf, se merge cu bicicleta sau cu trotineta electrica, se iese în fiecare seară la terasa sau la bar, sunt preocupati de mancarea sanatoasa, pare ca duc o viața normală de oameni civilizați.

Cât privește noaptea dintre ani, eu am plecat de acasă cu un vis! Si anume, să mă prindă 12 noaptea cu picioarele în mare. Inițial, am zis, lasă, am intrat in mare intr-o zi însorită, am bifat chestia , nu mai are rost să mă agit, dar ce să vezi, în jurul miezului nopții, am ajuns în zona plajei ( nu era mai nimeni) si atunci, am antrenat-o si pe A. in joc. Adevărul e că poate deveni o amintire de neuitat să te prindă Revelionul cu picioarele în apă marii si apoi să dansezi pe plaja ( pe muzica de pe telefonul mobil). Așadar, ne-a ieșit si de data asta!

Nu stiu sa spun cand voi reveni- în orice caz, am senzația că vara nu e de mers, momentan am fost 3 ani la rând (😃) si ne așteaptă alte destinații dar cert e ca Tel Aviv este unul dintre orașele în care ma simt excelent pur si simplu!

S-au făcut, iată, 4 ani deja de la incursiunea în Paradis, moment ce merita amintit printr-o postare adaptată ( evident că am scris chiar de atunci pe pagina mea de facebook) și îmbunătățită cu noi comentarii. Evident, îi multumesc lui C. care a fost recent în zonă și mi-a redeșteptat amintirile și nostalgia. Asta m-a determinat să caut pe Booking.com costul pentru cazare în același loc și condiții ca atunci și mi-a căzut telefonul din mână, aflând că în prezent, o noapte costă …peste 1000 eur. În concluzie, și să fi vrut să mergem acum, nu ne-am fi permis 😃

Here it goes:
Deși in general ne organizam singuri vacanțele (în Europa), chiar cu măiestrie, aș putea spune, în cazul celor exotice, care presupun alegerea perfectă dintr-o mare de oferte, am apelat din nou la Triptailor, agenția de turism care-ți organizează vacanța ideală (știu ce spun, cu ei am fost și în Bali ). Efectiv, le-am comunicat ce ne interesează ( vacanță cuplu, cazare pe plaja, buget departe de a fi nelimitat :-)))) iar ce a ieșit, s-a dovedit un real succes. În primul rând, am zburat cu Austrian Airlines (despre care aveam idei (rele) preconcepute)- surpriza maximă a fost când, în cazul escalei de 40 minute (!!!!!!!) in Viena, avionul a ajuns cu 20 minute mai devreme si am avut timp să așteptăm îmbarcarea pentru zborul cel lung. Cele 9 ore au trecut, surprinzător, repede, avionul fiind spațios și confortabil. În aeroportul din Male, totul era, deasemeni, organizat, fiecare resort având propriul stand de unde erai preluat și condus la – barca de viteză, în cazul nostru. Aceasta a fost iar un avantaj pentru că insula (numită Paradise Island) pe care am fost cazați se afla la 15 min cu barca de aeroport- alegere lăudabilă din două puncte de vedere: dat fiind că zborul de întoarcere era programat dimineața și nu a trebuit să ne trezim cu noaptea în cap dar mai ales, pentru că staff-ul navigant al avionului nostru era cazat pe aceeași insula😄. Am ales să locuim intr-un beach bungallow, având propria noastră fâșie de plajă pe care puteam face ce dorim 😎. Nu mi-am dorit să stau în ( popularele si popularizatele) căsuțe pe apă ( duble sau triple la preț dar nu din această cauză, ci dat fiind că e mult mai cool să ai propria plajă cu apă cristalină). Bungaloul e mare și confortabil, elegant mobilat, cu o baie enormă dar și cu un duș exterior ( cel mai apreciat).

Când am pus piciorul pe insulă, am avut efectiv impresia că sunt în paradis- denumirea de Paradise Island este una meritată pe deplin:-): nisipul alb, marea cu nuanțe de turcoaz, acvamarin, vernil iar cerul în întreg spectrul de albastru si violet, pe care se proiectează siluete semețe de palmieri.
E atâta frumusețe în jur încât rămâi marcat ( pe vecie!!!). Am petrecut zece zile în acest paradis terestru și, deși sunt genul cu „scântei sub tălpi”, adică îmi place sa explorez in stânga și-n dreapta, să nu-mi scape nimic dintr-o destinație, aici am avut timpul și disponibilitatea de a observa toate schimbările culorii marii și cerului de-a lungul zilelor.

Trebuie să fac o precizare de maximă importanță pentru cei ce își doresc să ajungă în Maldive, si anume alegerea locației. Arhipelagul insulelor Maldive este alcătuit din 26 de atoli, ce conțin 1192 de insule dintre care doar 250 sunt locuite!!! Dintre acestea, unele sunt locuite de către maldivieni, si cu potențial de cazare iar altele ( precum Paradise Island) sunt resorturi amenajate doar pentru turiști . Asta presupune construirea unui dig în jurul insulei care opreste valurile mari, făcând posibilă existența plajelor perfecte, albe, fixe și fără maree. De asemeni, natura ( amenajată de mâna omului ) este îngrijită la perfecțiune, plantele, copacii, nisipul, totul. Am văzut poze din insule care nu sunt resorturi si afirm sincer: nu mi-a plăcut. Aceasta anume insulă în care am stat noi mai avea un ( enorm) avantaj: era permis consumul băuturilor alcoolice (se organizau chiar excursii de pe alte insule pentru acest lucru 😁). Așadar, nu a existat nicio seară fără cocktailul de rigoare, dar și bucuria regăsirii unui Negroamaro sicilian sau a unei cava spaniole, ce au acompaniat grațios felurile de mâncare exotice. Fiind acolo cu ocazia Revelionului rusesc, am sărbătorit și cu o narghilea parfumată. N-am făcut însă nicio baie in piscină (!?) si nici la spa nu am fost( prețuri prohibitive si nicio tradiție în domeniu care să justifice o atare cheltuială).

Pe scurt, nu am părăsit insula decât la plecare, și totuși nu am avut vreo clipă senzația de plictiseală, întrucât aveam la dispoziție absolut tot ce ne interesa. Ne trezeam in zori – am prins vreo 4 răsărituri întrucât bungaloul nostru era orientat către est- nu era necesar să faci mai mult decât să pășești afară (cu ceașca de cafea în mână) și să beneficiezi (gratuit) de minunatul spectacol al naturii. Am făcut băi în mare la toate orele (mai puțin noaptea când nu era nici recomandabil și nici nu-ți venea să intri într-o apă despre care știai că colcăie de rechini, pisici de mare uriașe și alte lighioane; bineînțeles, am intrat totuși până la glezne, așa, pour la bonne bouche). După o primă baie in zori, mergeam la micul dejun (copleșitor prin ofertă, pentru toate neamurile, inclusiv feluri de mâncare jainiste😁 ( aceasta religie permite doar hrănirea cu vegetale care cresc deasupra solului), unde am probat feluri de mâncare inedite și exotice dar și unde ne-am îndrăgostit iremediabil de fructul papaya din care am consumat, până la sfârșitul sejurului, cantități industriale. ;-). Am abordat majoritar bucătăria locală sau înrudită: indiană, cu zecile ei de variante și cea srilankeză.

După micul dejun ne rezervam zilnic timp de o ora terenul de badmington, care a fost martor la câteva meciuri incendiare :-); urma apoi ora de zumba sau belly dance, cha cha si apoi aquagym ( în minunea de mare turcoaz), urmata de înot si bălăceală. Nu am alergat pe plajă (cum credeam ca voi face) pentru ca trebuia sa fii atent la găurile săpate de către crabi) dar am făcut sport în fiecare zi. Evident, mi-am satisfăcut și plăcerea ( supremă) de a citi pe șezlongul de plajă, la umbra palmierului, mângâiată lejer de briză. Când am discutat cartea Luminatorii la clubul de carte, am fost printre puținele care au adorat cartea, date fiind condițiile în care am citit-o. O altă bucurie cotidiană era dușul exterior ;-), de pe peretele căruia ne privea din când în când o șopârlă Gekko.

La apus mergeam de obicei in cealaltă parte a insulei, unde, din apă sau de pe plajă puteai fi martorul unor spectacole magistrale ale soarelui. Când priveai spre zona în care astrul se ducea la culcare, cerul era pictat într-o beție de nuanțe de roșu, roz, violet, turcoaz si auriu; dacă priveai în zona opusă, acvamarinul marii se accentua, ca și albastrul cerului. Dat fiind că insula noastră se află aproape de ecuator, ziua este egală cu noaptea, soarele răsare la 6.30 și apune la 18.30. Deși e la ecuator unde de obicei ploua zilnic, a plouat doar într-o noapte vreo 15 minute iar a doua zi, vreo 10 minute- ploaie care nu a avut nicio implicație în programul zilei.

După momentul apusului, se întunecă brusc si poți începe programul serii. La ora 18.30 in fiecare seară avea loc ritualul hrănirii rechinilor ( cu oase si resturi de ton)- te înfiori un pic când vezi o colcăiala de zeci de rechini de minim 1,50 m, deși știi că nu sunt periculoși pentru om; devii oarecum imun dat fiind că îi întâlnești la orice ora chiar în apa până la glezne 🙂

La ora 19.30, într-o altă locație (acolo unde diminețile se ține ora de aquagym) are loc hrănirea pisicilor de mare- la lumina unui reflector, se adună zeci de pisici de mare de dimensiunea unui fotoliu, iar oamenii sunt invitați să le hrănească personal- am făcut-o și eu, efectiv, îi dai în gura o bucata de peste 🙂 și simți cum o ventuză musculoasă îți smulge bucata din mână 🙂 Noi stăteam confortabil cu cocktailurile în mână și admiram spectacolul.
Luam cina ( neinclusă în pachet, alegând doar mic dejun si prânz ) de obicei pe terasele celor 3 restaurante favorite, de unde puteai observa broaște țestoase uriașe, rechini, pești nenumărați si păsări mari. Nu am dorit o cină romantică organizată pe plajă, care mi se pare extra kitsch :-); ba într-o seară am râs de cei ce dau mici averi ca să cineze într-o cazemată săpată în nisip.
Înainte de culcare, obișnuiam să stăm pe plaja și să ne uităm la cerul spuzit de stele si să observăm diferitele constelații (ce-i drept, cu ajutorul unei aplicații pe telefon care ajuta la identificarea lor)

Una dintre cele mai minunate experiențe a fost snorkelling-ul: am închiriat echipamente și am început să exploram chiar zona din fața bungalow-ului: am văzut zecile de specii de pești ce populează apa în care ne scăldam zilnic- mi-a venit efectiv să plâng de emoție. Am văzut pești în culorile curcubeului, mari și mici, unii rarissimi, alții prietenoși, care m-au atins pe mână, curioși. Am văzut și pești zburători, parca dădeau spectacole de circ, săreau unul după altul din apa adâncă de câțiva centimetri. Crabii erau material de observare zilnic: ii urmăream cum își sapă adăposturile pe plajă, cu ambiție si determinare. In general, există un ecosistem stabil, cu pești și păsări, șopârle și lilieci; delfini (nu i-am zărit dar exista posibilitatea), și am fost educați încă din avion să nu călcăm pe corali, să nu culegem melci de pe plaja, etc, pentru ca natura să-și păstreze echilibrul.

---

În acest resort erau la vremea aceea 850 de angajați ( în condițiile in care există aproximativ 300 spații de cazare), iar fiecare dintre aceștia are ocupația foarte bine stabilită: închipuiți-va că unii angajați aveau datoria de a se urca pe cocotieri ca să dea jos nucile de cocos potențial periculoase pentru turiști; plajele si aleile se greblează zilnic, precum si strângerea frunzelor căzute; prin resort se circula numai cu mașinuțe și scutere electrice. Tot ce se află pe insulă este adus din alte părți ( de acolo și prețurile aproape prohibitive 🙂 )- au existat 2 zile in care aprovizionarea cu papaya a fost deficitara- cum, necum, eu am reușit să fac rost ;-), ca o vajnica româncă ce sunt.

Poate ca unora nu li se pare suficient de mare provocarea de a staționa într-o insulă de 950 m x 300 m dar pentru noi (iubitul meu și cu mine) a fost un dar ceresc să ne putem odihni, relaxa și privi cu ochi limpezi schimbările culorilor cerului și marii, să umblam desculți si dezbrăcați pe nisipul alb ( atenție, nu se face topless sau nudism, așa cum nu se face baie in mare noaptea, exista niste reguli nescrise caci e o țară musulmană, până la urmă), să ne savuram cafeaua pe plajă și să sa ne bucurăm de splendoarea marii cristaline, să mâncăm si să bem bunătăți exotice. Pot afirma cu mâna pe inimă ca aceasta incursiune în Paradis a fost una dintre cele mai frumoase vacanțe!

Abia ce am revenit dintr-un weekend prelungit, petrecut într-un oraș etern, fosta capitală a Imperiului Roman de Apus, apoi a Imperiului Otoman- Istanbul, cu o istorie de peste 2500 de ani de măreție si splendoare.

Mai fusesem o singură dată, acum mulți, foarte, foarte mulți ani ( 30+ ), o vizita scurtă și plăcută, cu toate astea, niciodată pe lista prioritară pentru a reveni – până acum! De fapt, luasem anul trecut biletele de avion dar în momentul în care au apărut restricțiile și de o parte și de alta, am hotărât să amânăm călătoria până ce va veni momentul potrivit. Am ales absolut la întâmplare plecarea pentru vineri, 29 octombrie, neștiind că este chiar ziua națională a Turciei. Am zburat cu Turkish Airlines, una dintre cele mai bune companii de zbor, profitând de o ofertă ( vedeți că este și zilele astea), precum și de consultanța profesionistă din partea customer service românesc ( altminteri, site-ul lor îmi pare contraintuitiv și greu de manevrat). Așadar, am ales o perioadă absolut la întâmplare, care s-a dovedit excelentă și ca vreme, si ca vremuri 😄.
Deși am petrecut doar 3 nopți, ne-am decis pentru 2 cazări ( ba eu aș fi ales chiar 3), primul hotel oferind un peisaj de vis, o vedere către Cornul de Aur de unde am admirat un prim apus de soare magnific iar al doilea hotel, situat la 2 pași de Sfânta Sofia, m-a spamat pe Booking.com până ce l-am ales ( ce face un SEO bun)!
În primul rând, acum în Istanbul nu ( mai) sunt restricții ( în afara portului măștii în interior și exterior) si a faptului că înainte de plecare trebuie să obții online un cod QR pentru trasabilitate. Singura problemă ar fi pentru cetățenii români nevaccinați la întoarcerea în România, când ar trebui să stea în carantină.

Am zburat deci cu Turkish Airlines ( bagaj de cală inclus, gustare la bord deși zborul a durat sub 1 oră, o paletă largă de filme și entertainment la televizor, boierie nu alta) si am ajuns repejor la destinație, pe noul aeroport Istanbul, aflat pe malul Mării Negre, la vreo 50 km (!?) de oraș. Am luat un taxi ( practic cel mai ieftin comparativ cu distanță enormă parcursă) care ne-a adus la vântul și ca gândul la Rixos Pera Hotel, prima noastră cazare, un hotel elegant, decorat cu gust, o cameră de 30 m2, cu o vedere magnifică spre Cornul de Aur ( un fiord lung de 7 km ), în cartierul istoric Beyoglu. Am lăsat bagajele si am pornit la plimbare pe faimosul Istiklal, o stradă pietonală mărginită de palate magnifice si magazine frumoase, plină de lume ieșită la plimbare, gata să profite de soarele ce apăruse timid pe cer. Am vizitat mănăstirea Mevlevi, un loc de maximă spiritualitate, în care locuiau derviși rotitori, discipoli sufiști, precum maestrul lor cel mai cunoscut, Rumi.

Apoi, îndemnați de foame, am descoperit un loc, pe cât de atrăgător, pe atât de autentic, Privato Cafe ( menționat intr-un top al celor mai bune locuri in care să iei masa ), cu o vedere splendidă către turnul Galata. Am mâncat gustări ( meze) pe baza de legume si ulei de măsline, pe cât de gustoase, pe atât de sănătoase. Tot admirând peisajul acestui cartier, fondat de genovezi si locul preferat de europeni din toate timpurile, am zărit o clădire acoperită de iedera, cu un aer cosmopolit, ceva între NY si Berlin, o cafenea / cofetărie în care a TREBUIT să intrăm si in care am savurat prăjituri europene si ceai, a fost o experiență unică.
La hotel, am fost privilegiată să pot urmări da cappo al fine un apus de soare magnific, dorit si primit prompt 😃, pentru ca am ales special o cameră cu vedere la Cornul de Aur, in superbul hotel Rixos Pera Palace. Seara am petrecut-o la restaurantul hotelului, aflat la ultimul etaj, oferind o vedere panoramică care-ți tăia respirația iar când se deschidea si tavanul si puteai admira cerul înstelat… Partea cea mai frumoasă a fost însă petrecerea care s-a ținut in acea seara, cu muzică turcească modernă, cu dans, antren si voie buna, la care am participat, stând până spre ora 1, unde am dansat alături de localnici, am râs si ne-am distrat excelent. E fabulos sa trăiești astfel de momente, pe cât de autentice, pe atât de neașteptate.

A doua zi a debutat cu soare, ce ne-a răsfățat toată ziua și, după un mic dejun reconfortant ( binevenit după excesele de cu o seară înainte), am pornit către Palatul Dolmabahce pe jos. In drum, am trecut prin piața Taksim si ne-a ieșit în cale o biserica greco-ortodoxă, Sfânta Treime, în care am intrat și am aprins o lumânare. Au fost momente binecuvântate, in care luminile filtrate de vitraliile multicolore ne învăluiau cu blândețe.
La Palat, după ce am stat cel mult 20 de minute la o coada ce părea interminabilă ( dar mergea de fapt extrem de rapid) și am împărțit între noi 2 tipuri de covrigi, cumpărați ad hoc, de la un vânzător ambulant ( un simit clasic,rotund cu susan dar al doilea – o surpriză majoră- dintr-un aluat sfărâmicios, asemănător cornulețelor românești, ca acelea pe care le făcea bunica, umplute cu gem sau cu nuca). Apoi am petrecut câteva ore bune admirând splendorile palatului construit de un sultan modern în 1853, sătul, pesemne, de stilul tradițional si învechit al Topkapi- ului, sediul tradițional al sultanilor timp de 400 de ani. Totul este amenajat după gusturi europene, cu artefacte fabricate în Europa de Vest, construit si amenajat de arhitecți cu idei moderne, pentru vremurile respective. Haremul, însă m-a întristat, realizând modul in care erau tratate femeile, fiind lipsite de libertate, închise într-o colivie de aur.
Tot în acest palat superb, toate ceasurile sunt oprite la ora 9,05, ora la care, pe 10 noiembrie 1938 a decedat ( intr-un apartament aflat in zona haremului) părintele patriei, Mustafa Kemal Atatürk. Iar pe 29 octombrie, se sărbătorește fondarea Republicii Turce, în 1923, dată extrem de importantă pentru devenirea acestei națiuni.
După ce am vizitat pe îndelete, am ales sa luam prânzul la cafeneaua palatului, pe malul mării, sub razele mângâietoare ale soarelui, cu tot acel albastru infinit al mării sub ochi. După fiecare masă luam câte un ceai turcesc, o bucurie a vieții, pur si simplu un elixir, savurat fără zahăr, ba chiar acompaniind un desert.

Apoi ne-am întors grăbiți către hotel, pentru a ne lua bagajele și a ne muta la cealaltă cazare a noastră, în zona Sultanahmet ( în cealaltă parte a Cornului de Aur). Deși ne-a fost chemat un taxi de la hotel, șoferul a început să se târguiască cu noi si a început partea mai puțin plăcută a sejurului: transportul local. Am mers doar cu taxiul sau pe jos, dar taximetria istanbuleză mi-a făcut o impresie dezagreabilă ; pesemne că fiind și weekend, dar au fost momente când am avut senzația că efectiv nu vom putea ajunge din punctul a in punctul b; toți aveau același text: ca traficul e oribil și extrem de aglomerat, că vom face minim o oră până la destinație, in concluzie, ca ne duce dacă-i dăm xyz lire. Până la urmă, ne-am făcut treaba, e adevărat că și distanțele erau enorme dar maniera asta de a nu-ți se da de ales, mi s-a părut cam urâtă.

Hotelul Sura Hagia Sophia era de asemeni, foarte elegant, aflat chiar lângă Sfânta Sofia și la 8 minute de mers pe jos de Topkapi, în plin cartier istoric, Sultanahmet. Am avut un apartament, cu două camere și două bai, amenajat în stil modern, pop art. Echipa acestui hotel merită toate laudele deoarece, din momentul în care am început căutările de cazare ( cu câteva săptămâni înainte), orice locație aș fi ales în Istanbul, în orice cartier, Sura Hagia Sophia îmi apărea în propunerile Booking.com. Astfel de SEO merita cu prisosință sa primească o șansă. Evident, mi-au scris și astăzi, întrebând daca am ajuns bine acasă si dacă am fost mulțumiți de cazare. Hotelierii din întreaga lume ar putea lua lecții de profesionalism, ținând cont mai ales de concurența mega acerbă, in condițiile in care eu am dat căutare doar pentru hoteluri de 5 stele în zona centrală a orașului ( într-un număr copleșitor de mare).
După ce ne-am instalat, a trebuit să ne grăbim pentru a putea ajunge la cina rezervată la unul dintre cele mai interesante restaurante din oraș, Tugra aflat la Ciragan Palace Kempinski Hotel. Acest palat, transformat în hotel în 1991, a fost construit tot la 1853, precum Dolmabahce, pentru un sultan, care l-a dotat cu tot ce e mai scump și mai bun în lumea asta. Dar ce sa vezi, palatul a ars complet în 1910, împreună cu colecțiile neprețuite de artă ale sultanului. După ce a stat în ruină timp de aproape 80 de ani, lanțul de hoteluri de lux Kempinski l-a adjudecat si l-a reconstruit în măreția de odinioară ( nu vreți să știți cât costă o cameră aici, unde trag numai vedete si bogătași). Restaurantul Tugra ( acest cuvânt desemnează semnătura unică a sultanului) propune feluri de mâncare istorice, din bogata gastronomie otomană, capodopere culinare cu pedigri si povestioare despre când, cum, cui și cu ce ocazie erau servite. Deservirea exemplară, în farfurii splendide din porțelan, pahare din cristalul cel mai fin, felurile care se servesc la masă după un anume ritual, cu farfuriile acoperite cu coifuri din argint, totul te lăsa cu gura căscată, percepând chiar la o scară actuală, un strop din splendoarea imperială de alta dată.
Hotelul este enorm si are multe săli decorate în același stil extravagant ca la Dolmabahce Palace, galerii cu tablouri si fotografii cu sultanii care au locuit aici, scări din marmură, lampadare din cristal, covoare în care ti se afundă piciorul. Pe scurt, o experiență unică, ce merita trăită iar pentru mine, cea interesată de istoria gastronomie, încă un vis împlinit !

Ziua de duminică a venit tot cu soare și am întâmpinat-o cu un mic dejun turcesc la terasă, cu cafeaua și ceaiul de rigoare. Apoi ne-am plimbat prin cartier, vizitând moscheile cele mai celebre. Din păcate un obiectiv turistic pe care țineam mult sa-l vizitez, Bazilica Cisternă, este închis pentru renovare. Am trăit însă momentul istoric de a vizita Marea Moschee Ayasofia ( cea care a fost muzeu timp de peste 70 de ani). Este obligatorie purtarea de batic sau eșarfă de către toate femeile, fete și fetițe inclusiv. Nu ai? Nicio problemă, s-au înființat chioșcuri de la care se cumpără batice de unică folosință. După controlul bagajelor, se purcede la descălțare si lăsarea pantofilor într-unul din miile de rafturi amenajate special. În momentul în care începe slujba, toată lumea care nu e interesată să participe, trebuie să părăsească incinta. Cu greu îți poți imagina că în acea minune de clădire, a cărei primă construcție a început în anul 327 (!!!!), o capodoperă a arhitecturii din toate timpurile, s-au petrecut atâtea schimbări de religie si de apartenență.
Vis a vis de Sfânta Sofia se află Moschee Sultanahmet, mai cunoscută sub numele de Moscheea Albastră, plină momentan de schele căci e în renovare și am stat la coada puțin deoarece se vizitează doar între orele de rugăciune. Ultima moschee pe care am văzut-o ( dar nu am mai intrat în ea din motive de confort) a fost Suleymanye, moscheea lui Suleiman Magnificul, lângă care se află mausoleele în care sunt înmormântați însuși sultanul si membri ai familiei, dar și mult iubita sa soție, Hurrem. Acum mulți ani ne uitam la serialul turcesc care a adus în atenția publicului aceste personaje istorice de prim rang, cu o poveste ( reală) extraordinară. Am aflat cu prilejul acestei călătorii ca telenovela a fost filmată chiar la Topkapi, motiv pentru care a fost unul dintre cele mai scumpe seriale.
Am coborât apoi pentru prânz la malul Bosforului pentru a mânca și pește și bine am făcut 😉; cel mai bun lup de mare, mare și gustos, la grătar, însoțit de gustări (tot) marine si de un vin alb, turcesc, de excepție. De data asta, am ratat faimoasele sandvișuri cu pește prăjit în barca, dar rămân activități de făcut cu ocazii viitoare.
La întoarcere am trecut prin Piața Cavalerilor ( At Meydani), pe locul fostului Hipodrom roman, unde se aflau statuile vestite ale cailor lui Constantin cel Mare, furate și duse la Veneția, unde împodobesc și astăzi bazilica San Marco. Astăzi se gasesc însă 3 coloane: coloana lui Constantin II Porfirogenetul, obeliscul zis al lui Teodosius ( de fapt, un obelisc egiptean, de pe vremea lui Tutmes III) si o coloană a șerpilor ( formată din 3 șerpi împletiți- dar al orașelor grecești către templul din Delphi).
În acea seară nu am mai putut mânca, așadar am fumat o narghilea aromată în grădina hotelului.

Având avionul abia seara, ziua de luni a fost suficientă pentru un mic dejun bogat, a la turca, tot afară ( deși a plouat puțin, doar cât am savurat masa ), dar și pentru a vizita pe îndelete palatul Topkapi ( Înaltă Poartă), locuința oficială a sultanilor între 1466 și 1853 ( când s-au mutat în mult mai modernul Dolmabahce).
Acest palat se întinde pe 70 de hectare si e împărțit in 4 curți, fiecare cu clădiri cu roluri diferite. Prima curte, numita a ienicerilor ( aceștia constituiau un corp de armată de elită, format din tineri adunați din zonele balcanice, educați), te întâmpină cu o bazilica ( netransformată în moschee) creștină, Sfânta Irina, construită de Iustinian, impresionantă însă goală. La Topkapi se plătește intrarea separat pentru bazilică, palat si harem, ceea ce duce la niște sume interesante, dar este exclus să ratezi ceva, măcar pentru o primă dată.
Haremul este enorm, cu fel de fel de apartamente ale sultanilor, mamelor sultanilor, soțiilor, eunucilor și așa mai departe. Am aflat, după cum spuneam mai sus, că aici s-a filmat de-adevăratelea, între 2011 si 2013, telenovela Suleiman Magnificul. Mai exista și clădiri în care sunt expuse piese de tezaur, printre care faimosul diamant de 86 de carate, supranumit al Lingurarului, un hanger cu 3 smaralde enorme, arme împodobite ale diverșilor sultani dar și mult mai cunoscuta de către noi, românii, spadă a lui Ștefan cel Mare. Mai sunt relicve ale Profetului Mohamed, prețuite de către musulmani. Când am fost eu prima oară, demult, îmi amintesc că erau expuse mult mai multe artefacte prețioase, boluri pline cu pietre scumpe, o colecție de smaralde și alte pietre verzi cât nucile, care împodobeau turbanele sultanilor.
După ce am admirat toate grădinile și clădirile palatului, am luat prânzul la restaurantul Konyali, aflat în incinta unui chioșc construit în 1840 de către sultanul Abdulmecid si funcționând ca restaurant din 1897. Și aceasta masă a fost un regal, cu feluri de mâncare inedite, otomane iar bucuria de a sta afară, în aerul proaspăt, cu marea Marmara sub ochi, în noiembrie, e inegalabilă.
Am mâncat tot ce am poftit, fără grijă, deoarece ar fi păcat să nu guști din tot ce ți se oferă: castane și covrigi pe strada, rahat lokum si baklava, sarailii si cataifuri însiropate, halva, cafele turcești și raki, pâine de toate felurile, o gama atât de largă de bunătăți pe care ai datoria măcar sa le guști.
Mi-a plăcut enorm incursiunea în această lume atât de exotică, de amestecată, de diversa care este Istanbul, pe care trebuie însă să o primești cu inima deschisă și fără prejudecăți, încât promit să revin!

După cum v-am prevenit, urma și această parte, în care voi povesti despre escalele făcute în timpul croazierei pe Mediterana, din iunie anul acesta.
Ca niciodată până acum, datorită pandemiei si restricțiilor multiple, coborârea de pe nava se petrecea doar cu respectarea unor reguli extrem de stricte: nu puteai coborî decât în cadrul excursiilor organizate, facultative si neincluse ( cu plată). În pofida tuturor sfaturilor prietenilor care ma consiliau să luam un taxi din port si să vizităm la liber, acest lucru era cu desăvârșire interzis. Excursiile nu erau foarte ieftine, nici foarte scumpe însă, și te puteai bucura de sightseeing sau de o zi pe plaja, de excursii tematice, mai lungi ( 8 ore) sau mai scurte ( 2 ore), pe jos, cu autocarul, sau cu barca, cu mâncare la pachet sau cu aperitiv inclus sau fara gustari deloc, cu grad mai mic sau mai mare de efort, etc pe toate gusturile si posibilitățile  ( aici ma refer la persoane în scaun cu rotile sau cu bebelușii în carucioare).

Noi am facut o analiză complexă dar intuitivă și am ales să coboram în fiecare port, pentru a bifa toate dintre cele cinci locatii: Malta, Siracusa- Sicilia, Taranto- Puglia, Civittavecchia- Lazio precum si punctul nostru alfa si omega: Genova – Liguria. Am ales excursii în general scurte, și de impact, cu câte ceva interesant inclus în program, încât să nu fi trecut pe lângă aceste regiuni fără ca măcar să ne formăm o cât de modestă parere.

Primul popas a fost exotica Malta, o insula la 80 km de coasta Siciliei, pe al cărei tărâm stancos mai poposisem în trecut ( în aeroport, în drum spre Maroc, în 1996). Aveam capul plin de vise, despre cum credeam că mă va impacta acest micuț loc plin de istorie, urechile doldora de povestiri de la prieteni vrăjiți , ba unii hotărâți să se mute pe meleag, etc etc. Dezamăgirea a fost pe măsură, ca niciodată am simțit aproape fizic o repulsie imediată și majoră, pur si simplu, nu mi-a plăcut deloc. Desigur că fiecare om are propriile gusturi și simțiri si tocmai asta mă mira: că sunt capabilă să văd peste ruine sau gunoaie potențialul unui loc, să-i absorb istoria și frumusețea bănuită sau doar imaginată. Ei, iată că în Malta nu am reușit să fac asta, deși nu merg niciodată în vacanțe cu idei prefabricate sau influențată de spiritul de turma; desigur că e valabil și faptul că la o vizita ulterioară, aș putea să-mi schimb impresiile cu 180 grade.

De această dată, am avut un tur al insulei exclusiv cu autocarul, din care nu ne-am dat jos decât la navă, când ne-am întors din excursie. Și, ca o altă curiozitate, am fost ultima ” generație” de croazieriști cu escală în Malta, după noi s-a schimbat un pic itinerariul, apărând în schimb Marsilia pe listă. Partea și mai interesantă este că, după ce ni s-a povestit în tur despre Cavalerii de Malta, care s-au stabilit în această insulă stearpă în 1530, după 7 ani de peregrinari, fiind alungați din propriul lor paradis terestru, insula Rodos, ni s-a ivit șansa de a merge în vacanță chiar la sursă, în Rodos ( după cum bine știți, daca ați citit postarea mea anterioară). Malta este una dintre cele mai mici țări din lume dar cu o densitate mare a populației ( în jur de 450.000 locuitori). Cum spuneam, am parcurs în aproximativ 2 ore jumătate circuitul complet al insulei, nu numai Valletta, capitala. Poziția sa geografică a făcut-o să aibă o importanță strategică majoră de-a lungul timpului, fiind cucerită pe rând de fenicieni, cartaginezi, romani, mauri, normanzi, sicilieni, spanioli, cavaleri ioaniți, francezi și britanici. Devenită republică autonomă în 1974, Malta a intrat în UE în 2004 iar în 2008, chiar în zona Euro. Ghida era extrem de mândră de țara sa ( nu că eu i-aș fi dat dreptate 😁), de multele realizări dar mai ales, de sistemul de educație, care, spunea ea, se pare că ar fi printre cele mai performante din lume. Sinceră să fiu, cred că și din cauza acestei ghide mi se trage impresia proastă, deoarece era o discrepanță majoră între spusele ei gonflate de mândrie națională și ce se vedea pe fereastra autocarului ( o natură sărăcăcioasă, pietre goale, câmpuri sterpe, case părăsite, soare fierbinte deși luna iunie). Probabil că dacă aș reveni în condiții non pandemice, să am ocazia de a pătrunde mai adânc în această lume bizară, altfel, exotică și plina de istorie frământată, cu această limbă interesantă, aș putea pesemne îndrăgi Malta. Pentru moment, însă, rămâne printre puținele locuri văzute și neîndragite de către mine.

Dacă Malta nu m-a cucerit din prima, Sicilia „had me at hello” 😎, de când am coborât de pe nava de croazieră cu destinația turului Siracusei pe jos, în pofida vântului Gregale care bătea cu forță în port, mi-am dat seama că îmi doresc să revin în Sicilia cât mai curând.

Orasul Siracusa se află pe insula Ortigia si este unită de Sicilia printr-un pod, a fost colonie grecească din secolul 8 i.Hr, fondată de corintieni care au găsit aici condiții prielnice pentru a întemeia o așezare ce a devenit de-a lungul timpului sinonimă cu viața înfloritoare, este cunoscută cel mai bine ca și orașul lui Arhimede, al cărui nume este purtat de una dintre piețe.

Primul obiectiv pe care l-am văzut a fost templul lui Apollo, cel mai vechi templu doric din Sicilia ( sec. 6 î.Hr), după care am mers pe străduțele medievale, înguste dar pline de farmec si istorie.

După care ni s-a deschis perspectiva și am ajuns în magnifica piață a Catedralei, făcută faimoasă în mod special de filmul Malena, în regia marelui Giuseppe Tornatore, care a filmat aici în anul 2000 toate scenele trecerii senzualei Monica Bellucci prin piața micului orășel, atât de intrigat de acest personaj misterios. Noi nu am vazut-o pe Malena cât pe o oarecare Sabrina care se mărita cu iubitul ei, Federico în acea zi de marți, 15 iunie 2021. Această catedrală este un exemplu de stil eclectic, care înglobează toate stilurile arhitectonice până la cel baroc, începând din antichitate întrucât a fost construită pe locul templului Atenei, din secolul 6 i.Hr. După ce am vazut nuntașii intrând în Catedrală ( deși marți dimineață), am savurat un cappuccinno la cafeneaua de vis a vis, după care ne-am continuat periplul. Tot din Siracusa este si Sfânta Lucia, sărbătorită de catolici și protestanții de pretutindeni pe 13 decembrie

Apoi am mers să vedem Fântână Arethusei, o fântână cu apă amestecată, dulce și sărată, în care crește papirus, și care poartă numele unei nimfe îndrăgite de către zeul Alfeu.

După acest moment, am luat o barcă si am mers pe mare, să putem admira fortăreața Castello Maniace, construită în 1230, și lângă zidurile căreia am coborât în mare și am facut o baie răcoritoare, ideală.

Am rămas cu impresii extraordinare despre Sicilia si îmi doresc foarte mult să revin, să pot savura toate senzațiile pe care le presimt de excepție, și despre care am citit mai ales în romanele polițiste ale lui Andrea Camilleri cu simpaticul protagonist Comisarul Montalbano ( exista o excursie tematică, dedicată acestui personaj, nu foarte cunoscut la noi, însă).

După minunata Sicilie, următoarea oprire a navei e croazieră a fost la Taranto, regiunea Puglia ( în „tocul cizmei”), faimosul oraș care dă denumirea tarantellei dar și a tarantulei, teribilul păianjen. Aici gama de excursii oferite era foarte atrăgătoare si a fost greu să alegem Matera, pe lângă Ostuni, Alberrobello sau alte atracții locale, extrem de populare. Am ales de fapt cea mai ” grea” excursie dintre toate, în sensul dificultății fizice ( de urcat și coborât) și care cu siguranță nu era pretabilă familiilor cu copii mici. 🤐 Am mers destul de mult ( aproape 2 ore), străbătînd zone mănoase cu livezi de citrice si migdali, dar și câmpuri aurii de cereale, grâu, secară, ora, mei, ovăz, Matera având încă din antichitate renumele de grânar al Romei. Ba mai mult, ni s-a povestit despre pâinea de Matera, pe care am și putut-o gusta chiar pe navă, la prânz : este o pâine neagră, densă și foarte interesantă la gust.

Orașul este unul extrem de deosebit, fiind celebru mai ales prin locuințele sale rupestre, numite Sassi di Matera, ceea ce l-a făcut să fie înscris pe lista patrimoniului cultural UNESCO în 1993. Aceste locuințe sunt săpate direct în dealurile calcaroase ce mărginesc valea râului Gravina. Nu se cunoaște cu precizie momentul când oamenii au început să sape locuințe în stâncă dar se pare ca încă din Paleolitic ( mileniul 10 i.Hr) ceea ce face ca Matera sa fie una dintre cele mai vechi așezări omenești locuite continuu din cele mai vechi timpuri. Orașul Matera a fost fondat de către romani ( sec. 3 î.Hr) fiind ulterior ocupat de către longobarzi, goți, bizantini și sarazini, apoi de către normanzi și de spanioli, până când familia domnitoare Orsini a inclus-o in Puglia; astazi Matera este însă capitala regiunii Basilicata.

După cum se poate observa din fotografii, orașul săpat în stâncă se întinde pe o mare suprafață și dă impresia unei zone deșertice, datorită culorilor și lipsei de vegetație; exact din acest motiv, a fost ales pentru filmarea „Patimilor lui Hristos”, faimosul film al lui Mel Gibson, în care a jucat și conaționala  noastră,  Maia Morgernstern: Matera întruchipa Ierusalimul anului 33. Povestea Sassi di Matera începe să prindă forță începând de la finalul secolului 19, când locuințele rupestre se  suprapopulează treptat, ajungând să adăpostească si câte 15 – 20 de persoane,, membri ai aceleași familii, plus animalele  domestice  aferente ( măgar, porc, găini, etc), unde aveau puț cu apa de ploaie prelinsă.

În 1950, autoritățile locale iau măsuri drastice, construind noi locuințe în care au fost mutați toți locuitorii din peșteri, căci  deveniseră focare de infecții, boli și mortalitate infantilă. Spre finalul anilor ’80, a reînceput timid achiziția de locuințe rupestre și transformarea lor în hoteluri, restaurante, mici  magazine, muzee, etc, proces care continuă până astăzi.

Ultima escală am facut-o la Civittavecchia, portul Romei antice ( fondat de către „prietenul ” nostru, împăratul Traian) unde am ales ( din nou) un tur pe jos al orașului.  Existau, firește, excursii la Roma, aflată la 70 km distanță dar nu se va  intampla NICIODATĂ să dau Eternei Cetăți mai puțin decât TOATĂ atenția și iubirea mea 😃. Acest orășel ( despre al cărui nume aflasem din piesa lui Mihail Sebastian ” Jocul de-a vacanța „), nu m-a dat pe spate  întrucât, în pofida importanței sale din trecut, în zilele noastre are un rol minor și nu pare nici foarte înstărit. Am vizitat câteva piațete  elegante, am zăbovit la picioarele statuii unui  japonez care a făcut drumul din Țara Soarelui Răsare până la Civittavecchia pentru a-i cere scuze Papei pentru faptul că niște conaționali ai săi uciseseră doi misionari creștini. Apoi am luat un prosecco privind către Fortăreața Michelangelo ( denumită așa nu pentru că artistul cu acest nume i-ar fi trasat planurile ci pentru că cel care a decis construcția sa,  în vederea apărării portului, l-a visat pe Arhanghelul Mihail.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea doar că…mai urmează o (ultimă) parte, în care voi lua Genova la Superba la puricat, deoarece m-a umplut de uimire si bucurie, cu palatele ei și istoria bogată, în pofida faptului că am petrecut doar câteva ore acolo ( între momentul acostării navei de croazieră si trenul de Milano)

M-am întors de câteva zile din cea de a 4-a incursiune în afara țării, din acest an ( și a 5-a țară bifată în 2021), anume din insula Rodos, Grecia.
Sinceră să fiu, nu știu unde mai pot urca standardele vacanțelor noastre, căci de fiecare dată pare că am atins vârful dar în realitate, acesta continuă să urce.
După cum am mai spus-o de multe ori, am îndrăgit Grecia încă din 1991, când puneam prima oară piciorul pe tărâm și cu toate acestea, au trecut, iată, 8 ani de la ultima vacanță de vară petrecută într-o insulă grecească. . În 2014 mergeam cu plăcere în insula Kos iar soarta ne-a purtat acum tot în arhipelagul Dodecanez ( 12 insule), ba chiar în cea mai mare și mai importantă dintre insule, Rodos. În acest lung răstimp am mai ajuns o singură dată la Atena, în decembrie 2017, când ne-am simțit ca acasă ( ca de obicei, de altfel).

Rodosul ne-a venit în cale în mod magic: după ce am ales compania de turism Aerotravel să se îngrijească de croazieră noastră pe Mediterana din iunie, am cerut apoi ( foarte mulțumiți fiind de serviciile ireproșabile) o oferta pentru Grecia; am avut norocul de a întâlni cea mai profesionistă agentă de turism din viața, doamna Angela, you’re the best! pur și simplu, i-am povestit un pic la telefon despre noi, cerințele noastre ( pretențioase) dar mai ales, despre experiența noastră turistică ( bogată și diversă), iar ea a revenit cu o ofertă perfect potrivită. Așadar, am ales dintr-o suflare insula Rodos și s-a dovedit că a fost pe bună dreptate, un loc fabulos, de care m-am îndrăgostit.
Am zburat cu un avion charter, Anima Wings, o companie românească, cu doar 2 avioane (noi si performante), cu care am ajuns repejor ( o oră și 40 de minute). Am fost cazați într-un resort de 5 stele, împlinind astfel un mai vechi vis, de a sta in Grecia în condiții superioare ( nu pot sa-i zic chiar lux debordant pentru ca in Grecia condițiile de 5 stele nu sunt la același nivel cu Dubai, de pildă). În tot cazul, camera noastră era situată în aria VIP ( nu inventez, jur), dar asta nu înseamnă că nu au apărut multe si mici necazuri, remediate însă destul de rapid ( ba nu se închidea ușa camerei cum trebuie, ba a curs o țeavă în baie, ba nu ni s-au schimbat prosoapele sau nu ni s-a făcut curățenie vreo 2 zile, chestii peste care am trecut grațios întrucât suprafața camerei era foarte generoasă iar locația foarte avantajoasă, fiind pe malul mării.) Încă din prima seară am savurat apusul soarelui, care mergea să „se culce în mare” ( ca la Tel Aviv, nu degeaba hotelul era plin de turiști evrei 😃). Plaja era chiar în fața hotelului și mergeam zilnic ( cu excepția celor 2 zile când am închiriat o mașină), făcând baie de dimineață devreme ( am prins chiar și un răsărit de soare) până seara. În prima fază, să faci baie în mare părea o provocare deoarece pe partea de vest, la Marea Egee, (unde eram noi), plajele au multe pietre și a fost deranjant sa mergem in apă cu picioarele goale, până ce ne-am cumpărat încălțări speciale. Altminteri marea este așa cum o știam în Grecia, caldă, verde, mătăsoasă, perfectă. Cele 2 șezlonguri cu umbrelă ( la umbra căreia îți permiți să stai pe plaja de dimineață până seara) costau 10 euro – cred ca e un preț bun pentru a-ți asigura o zi plăcută, de relaxare, în care citești ( 2 cărți jumate in cazul meu) și faci băi de mare, totul pe repeat, cu pauză la prânz pentru masă. De asemeni, noi nu ieșim afară din casă fără a ne proteja cu cremă cu protecție solara cu factor 50 ( eventual 30 după ce ne-am bronzat puțin).

Dar ce are insula asta atât de special? Ei bine, istorie! Desigur, veți zice că toată Grecia și majoritatea insulelor au așa ceva, ei bine, aici sunt prezente toate etapele istoriei, de la antichitate până în epoca modernă ( secol 20), cu clădiri si monumente specifice. De asemeni, este o insula verde, acoperită de păduri de pin, care miros divin. Are si 3 munți, Atavvyros fiind cel mai înalt, cu un vârf de 1215 m., unii mai împăduriți si alții mai chei, printre care sunt pitite sate pitorești, vii care produc vinuri de calitate, livezi de mașini și de citrice ( obișnuiam la micul dejun sa pun peste iaurt o dulceață locală din coaja de bergamota, un citric deosebit), dar mai ales biserici bizantine si cetăți cavalerești.
Insula a fost locuită încă din neolitic, dar începutul înfloririi ei este situat în jurul anilor 1500 i.Hr, când populații din Creta s-au stabilit si au început să formeze primele orase: Yalissos, Kamiros și Lindos.
Ruinele celor 3 orașe se vizitează și azi, cu precădere Acropola ( Orașul de sus) Lindosului care rivalizează cu cea a Atenei ca măreție.

Colosul din Rodos, una dintre minunile lumii antice, era o statuie enormă, de 34 m, reprezentându-l pe zeul Helios, cel care, conform legendei, a patronat insula numind-o astfel după nimfa de care era îndrăgostit. Când colosul s-a prăbușit, ca urmare a unui cutremur puternic, oracolul din Delphi a avertizat că zeul s-ar supăra daca Colosul ar fi reconstruit.
Partea pe care eu am considerat-o cea mai interesantă e cea legată de Cavalerii Ospitalieri ai Sf. Ioan, grupare formată în jurul anului 1100 la Ierusalim, după participarea în varii cruciade; acest ordin cavaleresc ( care exista și astăzi, activând în domeniul medical) a fost izgonit de către musulmanii care cuceriseră Terra Sancta și s-a stabilit in Rodos în 1309. Insula decăzuse mult față de vremurile antice, fiind locuită în principal de bizantini si fiind la cheremul piraților și invadatorilor. Cavalerii au început să întărească cetățile existente si să construiască alte fortărețe inexpugnabile, dovadă fiind rezistența în două etape la atacurile unor armate puternice musulmane. Ei aveau cartierul general în orașul Rodos, pe care l-au întărit cu ziduri puternice și unde au construit palate, spitale si biserici. Zidurile orașului au o circumferință de 4 km, iar noi am nimerit intr-o prima plimbare, pe turnantă fiind nevoiți să o parcurgem integral.😄 Aici în oraș, cavalerii locuiau în hanuri dedicate etniilor din care făceau parte ( francezi, provensali, italieni, spanioli, catalani, etc) iar Strada Cavalerilor poate fi vizitată și astăzi, cu reședințele sale maiestuoase. Perla orașului este Palatul Marilor Maeștri, în care locuiau șefii ordinului, care jurau sa trăiască în sărăcie, castitate si supunere. Acest palat este unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut vreodată si îmi aminteade Palatul Papilor din Avignon, deși la o scară mai mica. Există contestații asupra faptului că toate pavimentele din Palat au fost alcătuite din mozaicuri aduse ( furate ?) din diverse locuințe antice din insula vecină, Kos, o dată cu renovarea de secol 20 efectuată de către italieni.

După Palatul Marilor Maeștri, o altă minune a orașului medieval este Spitalul Nou ( sec.15) în care, în prezent, funcționează Muzeul de Arheologie, cu corpuri de clădiri și grădini de poveste. Efectiv, în acest oraș mă simțeam ca într-o poveste sau un film, totul poleit de luminile aurii ale amiezelor. Mi-ar lua prea multe pagini să redau toate senzațiile trăite pe străduțele pietruite, printre zidurile care au văzut sute de ani de istorie, de bucurii si de greutăți . În tot cazul, în 1522 tot visul frumos al cavalerilor s-a năruit deoarece Suleiman Magnificul, dorind să dețină „ cheia „ Mediteranei, a atacat insula cu 400 de corăbii și 200.000 de osteni: timp de 6 luni au rezistat asalturilor otomane cei 7000 de creștini din cetate, și ar mai fi rezistat dacă nu ar fi existat inerentul trădător…astfel, la 1 ianuarie 1523 părăseau cetatea cei 5200 de rămași în viață, cărora, în semn de respect pentru curajul lor, li s-a permis să plece, ducând cu ei tot ce puteau căra ei înșiși. Mie mi se pare mai degrabă o palmă peste obrazul lui Suleiman, când o mână de oameni a rezistat acerb unor asalturi de o forță extremă…În tot cazul, cavalerii rămași au peregrinat timp de 7 ani până când li s-a pus la dispoziție tărâmul unei alte insule, mult mai sterpe, si anume, Malta. Așadar, ordinul Cavalerilor Ospitalieri ai Sfântului Ioan a devenit mult mai celebru sub numele de Cavalerii de Malta.
Am vizitat, cum spuneam, orașul Rodos de multe ori, am mers cu autobuzul (!?) și cu taxiul, era aproape, la maxim 10 minute de hotel iar stația foarte aproape ( autobuzul ne costa 4 euro pe amândoi iar taxiul- Mercedes – 8 euro.)

În cele două zile cât am mers cu mașina închiriată, am parcurs integral insula care nu e uriașă dar nici mica – de la un capăt la celălalt sunt 90 km, doar că prin munți, ceea ce nu e chiar ușor de mers.
În prima zi am mers pe coasta de vest, cea de la Marea Egee si ne-am oprit la Mănăstirea Filerimos, clădită de către Cavaleri în secolul 14, posesoare a unei icoane făcătoare de minuni, actualmente găzduiește doar o copie a acesteia. Tot aici este ridicata o cruce mare din piatra, de 26 m. Ce mi-a atras atenția au fost zecile de păuni care mișună pretutindeni dar și prima oară în viața când am văzut păunițe cu pui ( majoritatea aveau câte unul dar erau câteva care aveau câte 2).

După aceea, am mers direct la Petalouda sau Valea Fluturilor, un loc magic si răcoros la munte, unde urci pe firul izvoarelor până la Mănăstirea Kalopetra- urcușul e destul de susținut dar merită tot efortul, dată fiind splendoarea pădurii de pin, cu iazuri și cascade. În valea asta există milioane de fluturi portocalii, care se așează pe trunchiuri de copaci și stânci, pentru a-și conserva energia în vederea împerecherii ( după care mor).

După ce ne-am răcorit bine la munte, am pornit către coastă unde, în apropierea mării, pe un deal care supraveghea zarea, am găsit vestigiile orașului antic Kamiros. E o cetate de peste 2200 de ani, admirabil conservată. Când ne-am întors la mașină, am fost martorii unei mișcări magistrale de marketing: am găsit pe parbriz un pliant care făcea reclamă unui restaurant pe plaja, care oferea șezlonguri gratuite, si un discount de 15%, ceea ce ne-a determinat să ne ducem grăbiți într-acolo. Serviciile au fost pe măsură, am făcut baie în mare, și înainte, și după masă, ne-am primit discountul iar când ne-am uitat a doua zi pe harta după care ne ghidam, am observat cu întârziere că se făcea reclamă unui restaurant vecin, pentru exact aceleași servicii 😃.
Apoi am luat munții „la învârtit” și, amețiți de atâtea serpentine am ajuns în punctul cel mai sudic al insulei, la Prassonissi, unde se întâlnesc cele două mari: Egeea și Mediterana. Aici e o fâșie enormă de nisip, seamănă perfect cu o plaja de reflux din Bretania sau Normandia, pe de o parte Mediterana cea lină, pe care se practică windsurf, pe cealaltă, Egeea cea agitată, pe care se face kite surfing.

A doua zi am mers pe coasta de est, chipurile cu plaje cu nisip ( nici că am găsit vreuna), dar cu siguranță cu drumuri mai ușoare. Ne-am trezit devreme ca sa putem urca la Acropola din Lindos la o oră potrivita, ca să nu ne pârjolească soarele puternic ( termometrul de la bord indica si 44 de grade dar eu nu am resimțit căldura precum în București, nefiind umezeală) și ne-am început ziua cu întrebarea „ a fost sau n-a fost… cutremur?” 😂 iar răspunsul e ca da, a fost. Pe terasă fiind și savurându-ne cafeaua nu am înțeles foarte bine ce se întâmplă dar am citit ulterior pe fluxurile de știri ca a avut magnitudinea de 5,4. Am plecat, așadar, nedumeriți dar veseli către Lindos, am ajuns repede si am trăit experiența inedită a urcării la cetatea din vârful dealului călare pe… măgăruși. A fost atât de amuzant și de plăcut, mai ales când au început să ia treptele abrupte în piept . În vârf, când am înțeles că intrarea în anticul Lindos costa 12 euro de persoană(!?), am făcut cale întoarsă și am coborât în splendidul orășel, cu căsuțe ca zăpada și pavimente din piatra, o încântare; iar când ne-am oprit sa bem o cafea la o terasă amenajată în stil tradițional, experiența a fost completă. În drumul către locul numit 7 izvoare ( Epta Piges), am făcut doua pauze pentru baie în mare, una dintre ele chiar în golful numit Anthony Queen ( deoarece marele actor obișnuia să vină aici pe timpul filmărilor la „Tunurile din Navaronne”, în anii 60). Golful ca atare îmi amintea mult de o plajă de la Cinque Terre- doar stânci si pietre, aglomerație mare dar, luând masa la o tavernă de pe mal, am avut din nou ocazia de a face baie în mare înainte de a mânca ( în costum de baie).

La cele 7 izvoare m-am abținut ( cu greu, și din cauză că nu aveam încălțări potrivite la mine) de a mă băga la activitatea ( extremă ) specifică locului și anume parcurgerea cu picioarele în apa de izvor printr-un tunel îngust ( de o persoană) lung de peste 200 m ( tunel fără lumina, desigur, si înalt de maxim 2 m). Spiritul de aventură a fost învins (și) de către claustrofobia inerentă 😄.
După asta, am mers către muntele Profetului Ilie unde am intalnit în cale un sat italian abandonat, Eleoussa ( fostă colonie agricolă Campochiaro) dar surpriza a venit când am descoperit Villa De Vecchi, unde se spune că Mussolini ar fi dorit să se retragă la pensie. Waze ne-a dus la un hotel cochet, în stil tirolez” in the middle of nowhere”, în vârf de munte, și savurând o prăjitură cu portocale (portokalopita) și o limonadă, am întrebat chelnerul unde se află vila cu pricina ( descrisă pe google ca „vilă bântuită”), acesta ne-a indicat locul ( pe care nu l-am fi observat singuri niciodată). Din păcate, este o casă de tip alpin, abandonată de mai bine de 70 de ani, și cred că dacă ar fi renovată, ar atrage mulți turiști curioși, dată fiind povestea sa.
După descoperirea aceasta inedită, am mai găsit în drumul nostru o bisericuță bizantină, din secolul 14, cu fresce de epocă , în curtea căreia sunt 2 smochini uriași, iar noi ( precum Muc cel Mic), am mâncat câte 2 smochine.😃

Încă de acolo de pe munte , am zărit un nor imens de fum și am realizat ca de data asta nu mai provine de vis a vis ci chiar de pe insulă. Când am ajuns la hotel, totul părea absolut normal însă luminile stradale erau stinse, iar când am vrut să mergem la un restaurant din preajmă , ni s-a spus că nu au lumina, așadar ne-am retras în camera unde totul era funcțional ( hotelul având generator). A doua zi, totul a revenit la normal, dar am aflat că în țară s-au spus la știri vrute si nevrute, cum că ar fi ars o treime de insulă, că oamenii sunt evacuați din calea incendiului, că s-a sistat alimentarea cu curent și apă, încât ai noștri erau cam disperați. Focul din Rodos a fost stins încă de duminică, din ziua în care a izbucnit iar pe noi nu ne-a afectat în niciun fel.

Ce am mâncat? Mi-era dor de bucătăria grecească, ca la mama ei si totuși, de aceasta data, m-a uimit un singur restaurant la care am fost, în oraș, se numește Koukos. Amenajat în stil tradițional, era plin de turiști care comandau…hamburger, cartofi prăjiți, fripturi, Coca Cola 🤤 de neimaginat! A, si ca să deschid o paranteză: turiștii nu erau români ( de prea puține dăți am auzit vorbindu-se în graiul nostru dulce) ci francezi, englezi, irlandezi, spanioli, italieni, evrei. Bun! Noi am comandat ouzo (singura băutură puternic alcoolică ce merge băută pe căldură conform prietenilor noștri greci) si atunci ne-am orientat către un platou cu „meze”, adică gustări pentru a acompania bine băutura: măsline, pește sărat, hamsii marinate, scrumbie afumată, pastă de brânză cu ardei iute, pastă de bob, pâine neagră cu ulei de măsline, în general, chestii sărate, pentru cunoscători 😎
Luam micul dejun la hotel si ocazional, cina ( meniurile nu foarte diverse si nici prea sofisticate, ca pentru 5 stele) dar recunosc ca în fiecare dimineață imi luam iaurt vârtos, grecesc peste care puneam câteva lingurițe de dulceață- fie de smochine ( vechea pasiune), fie de bergamotă; ba într-o dimineață, am încercat-o si pe cea de struguri aurii. Aveam aparat de Nespresso în cameră, așadar ne beam cafeluțele pe terasa, admirând marea. La prânz mergeam în proximitate, aveam noi locurile noastre si mâncam chestii simple, mai o salata grecească, mai un haloumi la grătar, sardine sau vinete împănate. În ultima seara am fost ( se putea altfel?) tot în oraș și, am avut o experiență de neuitat: tot plimbându-ne prin Bourgo ( cartierul în care, după cucerirea otomană, aveau voie să locuiască doar turcii si evreii), am fost invitați cu insistență sa ne așezăm la o terasă cu fason super turistic ( „favoritele” mele); după ce am declinat politicos ( nici foame nu ne era), am gândit într-o fracțiune de secundă: în fond, de ce nu, ce avem mai bun de făcut decât să stăm la o masă sub sicomori, in atmosfera plăcută de seară? Când ne-am uitat mai atent, pașii ne aduseseră într-o piață de un pitoresc extrem, cu o fântână mare turceasca pe mijloc si mărginită de o moschee. Dat fiind că eram printre primii clienți, angajații s-au dat peste cap sa ne regaleze cu ce e mai bun si mai gustos ( porții uriașe) iar la final, după soumma ( rachiu similar cu grappa italiană, produs doar în Rodos) din partea casei, patronul ne-a oferit un smoc de frunze parfumate de mușcată pelargonium ( eu o știam din copilărie ca și indrușaim și se punea în dulceața de cireșe albe, ca un ultim rafinament.) Evident ca am cărat-o acasă ( da, cu avionul) si așteaptă să fie plantată intr-un ghiveci frumos.

În concluzie, în afara faptului ca insula Rodos e frumoasa natural si are o istorie bogată, ce mi s-a părut ca am regăsit în această vacanță este vibe-ul grecesc pe care-l știam prea bine, cu turiști mulți si fără griji ( totuși educați), cu terase pline , cu veselie, plaje frumoase si curate, cu servicii bune si angajați ospitalieri ( nu degeaba sunt din insula Cavalerilor Ospitalieri). În ultima seara am intrat si la un program de film 9D numit Tronul lui Helios, unde am fost convinși încă o dată ( dacă mai era necesar) că insula Rodos este un loc binecuvântat din vremuri străvechi până în zilele noastre.

Cât privește logistica acestei călătorii ( Grecia fiind pe lista roșie), pot afirma cu mâna pe inimă că nu am întâmpinat nici cea mai mica neplăcere, având toate documentele necesare ( pașaport, bilete de avion, vouchere de cazare, certificat european de vaccinare, QR code pentru Grecia la plecare) iar la întoarcere am avut „bandă verde „, prezentând certificatul de vaccinare printat.
Așadar, Rodos, pe curând!