Istanbul Constantinopole

Abia ce am revenit dintr-un weekend prelungit, petrecut într-un oraș etern, fosta capitală a Imperiului Roman de Apus, apoi a Imperiului Otoman- Istanbul, cu o istorie de peste 2500 de ani de măreție si splendoare.

Mai fusesem o singură dată, acum mulți, foarte, foarte mulți ani ( 30+ ), o vizita scurtă și plăcută, cu toate astea, niciodată pe lista prioritară pentru a reveni – până acum! De fapt, luasem anul trecut biletele de avion dar în momentul în care au apărut restricțiile și de o parte și de alta, am hotărât să amânăm călătoria până ce va veni momentul potrivit. Am ales absolut la întâmplare plecarea pentru vineri, 29 octombrie, neștiind că este chiar ziua națională a Turciei. Am zburat cu Turkish Airlines, una dintre cele mai bune companii de zbor, profitând de o ofertă ( vedeți că este și zilele astea), precum și de consultanța profesionistă din partea customer service românesc ( altminteri, site-ul lor îmi pare contraintuitiv și greu de manevrat). Așadar, am ales o perioadă absolut la întâmplare, care s-a dovedit excelentă și ca vreme, si ca vremuri 😄.
Deși am petrecut doar 3 nopți, ne-am decis pentru 2 cazări ( ba eu aș fi ales chiar 3), primul hotel oferind un peisaj de vis, o vedere către Cornul de Aur de unde am admirat un prim apus de soare magnific iar al doilea hotel, situat la 2 pași de Sfânta Sofia, m-a spamat pe Booking.com până ce l-am ales ( ce face un SEO bun)!
În primul rând, acum în Istanbul nu ( mai) sunt restricții ( în afara portului măștii în interior și exterior) si a faptului că înainte de plecare trebuie să obții online un cod QR pentru trasabilitate. Singura problemă ar fi pentru cetățenii români nevaccinați la întoarcerea în România, când ar trebui să stea în carantină.

Am zburat deci cu Turkish Airlines ( bagaj de cală inclus, gustare la bord deși zborul a durat sub 1 oră, o paletă largă de filme și entertainment la televizor, boierie nu alta) si am ajuns repejor la destinație, pe noul aeroport Istanbul, aflat pe malul Mării Negre, la vreo 50 km (!?) de oraș. Am luat un taxi ( practic cel mai ieftin comparativ cu distanță enormă parcursă) care ne-a adus la vântul și ca gândul la Rixos Pera Hotel, prima noastră cazare, un hotel elegant, decorat cu gust, o cameră de 30 m2, cu o vedere magnifică spre Cornul de Aur ( un fiord lung de 7 km ), în cartierul istoric Beyoglu. Am lăsat bagajele si am pornit la plimbare pe faimosul Istiklal, o stradă pietonală mărginită de palate magnifice si magazine frumoase, plină de lume ieșită la plimbare, gata să profite de soarele ce apăruse timid pe cer. Am vizitat mănăstirea Mevlevi, un loc de maximă spiritualitate, în care locuiau derviși rotitori, discipoli sufiști, precum maestrul lor cel mai cunoscut, Rumi.

Apoi, îndemnați de foame, am descoperit un loc, pe cât de atrăgător, pe atât de autentic, Privato Cafe ( menționat intr-un top al celor mai bune locuri in care să iei masa ), cu o vedere splendidă către turnul Galata. Am mâncat gustări ( meze) pe baza de legume si ulei de măsline, pe cât de gustoase, pe atât de sănătoase. Tot admirând peisajul acestui cartier, fondat de genovezi si locul preferat de europeni din toate timpurile, am zărit o clădire acoperită de iedera, cu un aer cosmopolit, ceva între NY si Berlin, o cafenea / cofetărie în care a TREBUIT să intrăm si in care am savurat prăjituri europene si ceai, a fost o experiență unică.
La hotel, am fost privilegiată să pot urmări da cappo al fine un apus de soare magnific, dorit si primit prompt 😃, pentru ca am ales special o cameră cu vedere la Cornul de Aur, in superbul hotel Rixos Pera Palace. Seara am petrecut-o la restaurantul hotelului, aflat la ultimul etaj, oferind o vedere panoramică care-ți tăia respirația iar când se deschidea si tavanul si puteai admira cerul înstelat… Partea cea mai frumoasă a fost însă petrecerea care s-a ținut in acea seara, cu muzică turcească modernă, cu dans, antren si voie buna, la care am participat, stând până spre ora 1, unde am dansat alături de localnici, am râs si ne-am distrat excelent. E fabulos sa trăiești astfel de momente, pe cât de autentice, pe atât de neașteptate.

A doua zi a debutat cu soare, ce ne-a răsfățat toată ziua și, după un mic dejun reconfortant ( binevenit după excesele de cu o seară înainte), am pornit către Palatul Dolmabahce pe jos. In drum, am trecut prin piața Taksim si ne-a ieșit în cale o biserica greco-ortodoxă, Sfânta Treime, în care am intrat și am aprins o lumânare. Au fost momente binecuvântate, in care luminile filtrate de vitraliile multicolore ne învăluiau cu blândețe.
La Palat, după ce am stat cel mult 20 de minute la o coada ce părea interminabilă ( dar mergea de fapt extrem de rapid) și am împărțit între noi 2 tipuri de covrigi, cumpărați ad hoc, de la un vânzător ambulant ( un simit clasic,rotund cu susan dar al doilea – o surpriză majoră- dintr-un aluat sfărâmicios, asemănător cornulețelor românești, ca acelea pe care le făcea bunica, umplute cu gem sau cu nuca). Apoi am petrecut câteva ore bune admirând splendorile palatului construit de un sultan modern în 1853, sătul, pesemne, de stilul tradițional si învechit al Topkapi- ului, sediul tradițional al sultanilor timp de 400 de ani. Totul este amenajat după gusturi europene, cu artefacte fabricate în Europa de Vest, construit si amenajat de arhitecți cu idei moderne, pentru vremurile respective. Haremul, însă m-a întristat, realizând modul in care erau tratate femeile, fiind lipsite de libertate, închise într-o colivie de aur.
Tot în acest palat superb, toate ceasurile sunt oprite la ora 9,05, ora la care, pe 10 noiembrie 1938 a decedat ( intr-un apartament aflat in zona haremului) părintele patriei, Mustafa Kemal Atatürk. Iar pe 29 octombrie, se sărbătorește fondarea Republicii Turce, în 1923, dată extrem de importantă pentru devenirea acestei națiuni.
După ce am vizitat pe îndelete, am ales sa luam prânzul la cafeneaua palatului, pe malul mării, sub razele mângâietoare ale soarelui, cu tot acel albastru infinit al mării sub ochi. După fiecare masă luam câte un ceai turcesc, o bucurie a vieții, pur si simplu un elixir, savurat fără zahăr, ba chiar acompaniind un desert.

Apoi ne-am întors grăbiți către hotel, pentru a ne lua bagajele și a ne muta la cealaltă cazare a noastră, în zona Sultanahmet ( în cealaltă parte a Cornului de Aur). Deși ne-a fost chemat un taxi de la hotel, șoferul a început să se târguiască cu noi si a început partea mai puțin plăcută a sejurului: transportul local. Am mers doar cu taxiul sau pe jos, dar taximetria istanbuleză mi-a făcut o impresie dezagreabilă ; pesemne că fiind și weekend, dar au fost momente când am avut senzația că efectiv nu vom putea ajunge din punctul a in punctul b; toți aveau același text: ca traficul e oribil și extrem de aglomerat, că vom face minim o oră până la destinație, in concluzie, ca ne duce dacă-i dăm xyz lire. Până la urmă, ne-am făcut treaba, e adevărat că și distanțele erau enorme dar maniera asta de a nu-ți se da de ales, mi s-a părut cam urâtă.

Hotelul Sura Hagia Sophia era de asemeni, foarte elegant, aflat chiar lângă Sfânta Sofia și la 8 minute de mers pe jos de Topkapi, în plin cartier istoric, Sultanahmet. Am avut un apartament, cu două camere și două bai, amenajat în stil modern, pop art. Echipa acestui hotel merită toate laudele deoarece, din momentul în care am început căutările de cazare ( cu câteva săptămâni înainte), orice locație aș fi ales în Istanbul, în orice cartier, Sura Hagia Sophia îmi apărea în propunerile Booking.com. Astfel de SEO merita cu prisosință sa primească o șansă. Evident, mi-au scris și astăzi, întrebând daca am ajuns bine acasă si dacă am fost mulțumiți de cazare. Hotelierii din întreaga lume ar putea lua lecții de profesionalism, ținând cont mai ales de concurența mega acerbă, in condițiile in care eu am dat căutare doar pentru hoteluri de 5 stele în zona centrală a orașului ( într-un număr copleșitor de mare).
După ce ne-am instalat, a trebuit să ne grăbim pentru a putea ajunge la cina rezervată la unul dintre cele mai interesante restaurante din oraș, Tugra aflat la Ciragan Palace Kempinski Hotel. Acest palat, transformat în hotel în 1991, a fost construit tot la 1853, precum Dolmabahce, pentru un sultan, care l-a dotat cu tot ce e mai scump și mai bun în lumea asta. Dar ce sa vezi, palatul a ars complet în 1910, împreună cu colecțiile neprețuite de artă ale sultanului. După ce a stat în ruină timp de aproape 80 de ani, lanțul de hoteluri de lux Kempinski l-a adjudecat si l-a reconstruit în măreția de odinioară ( nu vreți să știți cât costă o cameră aici, unde trag numai vedete si bogătași). Restaurantul Tugra ( acest cuvânt desemnează semnătura unică a sultanului) propune feluri de mâncare istorice, din bogata gastronomie otomană, capodopere culinare cu pedigri si povestioare despre când, cum, cui și cu ce ocazie erau servite. Deservirea exemplară, în farfurii splendide din porțelan, pahare din cristalul cel mai fin, felurile care se servesc la masă după un anume ritual, cu farfuriile acoperite cu coifuri din argint, totul te lăsa cu gura căscată, percepând chiar la o scară actuală, un strop din splendoarea imperială de alta dată.
Hotelul este enorm si are multe săli decorate în același stil extravagant ca la Dolmabahce Palace, galerii cu tablouri si fotografii cu sultanii care au locuit aici, scări din marmură, lampadare din cristal, covoare în care ti se afundă piciorul. Pe scurt, o experiență unică, ce merita trăită iar pentru mine, cea interesată de istoria gastronomie, încă un vis împlinit !

Ziua de duminică a venit tot cu soare și am întâmpinat-o cu un mic dejun turcesc la terasă, cu cafeaua și ceaiul de rigoare. Apoi ne-am plimbat prin cartier, vizitând moscheile cele mai celebre. Din păcate un obiectiv turistic pe care țineam mult sa-l vizitez, Bazilica Cisternă, este închis pentru renovare. Am trăit însă momentul istoric de a vizita Marea Moschee Ayasofia ( cea care a fost muzeu timp de peste 70 de ani). Este obligatorie purtarea de batic sau eșarfă de către toate femeile, fete și fetițe inclusiv. Nu ai? Nicio problemă, s-au înființat chioșcuri de la care se cumpără batice de unică folosință. După controlul bagajelor, se purcede la descălțare si lăsarea pantofilor într-unul din miile de rafturi amenajate special. În momentul în care începe slujba, toată lumea care nu e interesată să participe, trebuie să părăsească incinta. Cu greu îți poți imagina că în acea minune de clădire, a cărei primă construcție a început în anul 327 (!!!!), o capodoperă a arhitecturii din toate timpurile, s-au petrecut atâtea schimbări de religie si de apartenență.
Vis a vis de Sfânta Sofia se află Moschee Sultanahmet, mai cunoscută sub numele de Moscheea Albastră, plină momentan de schele căci e în renovare și am stat la coada puțin deoarece se vizitează doar între orele de rugăciune. Ultima moschee pe care am văzut-o ( dar nu am mai intrat în ea din motive de confort) a fost Suleymanye, moscheea lui Suleiman Magnificul, lângă care se află mausoleele în care sunt înmormântați însuși sultanul si membri ai familiei, dar și mult iubita sa soție, Hurrem. Acum mulți ani ne uitam la serialul turcesc care a adus în atenția publicului aceste personaje istorice de prim rang, cu o poveste ( reală) extraordinară. Am aflat cu prilejul acestei călătorii ca telenovela a fost filmată chiar la Topkapi, motiv pentru care a fost unul dintre cele mai scumpe seriale.
Am coborât apoi pentru prânz la malul Bosforului pentru a mânca și pește și bine am făcut 😉; cel mai bun lup de mare, mare și gustos, la grătar, însoțit de gustări (tot) marine si de un vin alb, turcesc, de excepție. De data asta, am ratat faimoasele sandvișuri cu pește prăjit în barca, dar rămân activități de făcut cu ocazii viitoare.
La întoarcere am trecut prin Piața Cavalerilor ( At Meydani), pe locul fostului Hipodrom roman, unde se aflau statuile vestite ale cailor lui Constantin cel Mare, furate și duse la Veneția, unde împodobesc și astăzi bazilica San Marco. Astăzi se gasesc însă 3 coloane: coloana lui Constantin II Porfirogenetul, obeliscul zis al lui Teodosius ( de fapt, un obelisc egiptean, de pe vremea lui Tutmes III) si o coloană a șerpilor ( formată din 3 șerpi împletiți- dar al orașelor grecești către templul din Delphi).
În acea seară nu am mai putut mânca, așadar am fumat o narghilea aromată în grădina hotelului.

Având avionul abia seara, ziua de luni a fost suficientă pentru un mic dejun bogat, a la turca, tot afară ( deși a plouat puțin, doar cât am savurat masa ), dar și pentru a vizita pe îndelete palatul Topkapi ( Înaltă Poartă), locuința oficială a sultanilor între 1466 și 1853 ( când s-au mutat în mult mai modernul Dolmabahce).
Acest palat se întinde pe 70 de hectare si e împărțit in 4 curți, fiecare cu clădiri cu roluri diferite. Prima curte, numita a ienicerilor ( aceștia constituiau un corp de armată de elită, format din tineri adunați din zonele balcanice, educați), te întâmpină cu o bazilica ( netransformată în moschee) creștină, Sfânta Irina, construită de Iustinian, impresionantă însă goală. La Topkapi se plătește intrarea separat pentru bazilică, palat si harem, ceea ce duce la niște sume interesante, dar este exclus să ratezi ceva, măcar pentru o primă dată.
Haremul este enorm, cu fel de fel de apartamente ale sultanilor, mamelor sultanilor, soțiilor, eunucilor și așa mai departe. Am aflat, după cum spuneam mai sus, că aici s-a filmat de-adevăratelea, între 2011 si 2013, telenovela Suleiman Magnificul. Mai exista și clădiri în care sunt expuse piese de tezaur, printre care faimosul diamant de 86 de carate, supranumit al Lingurarului, un hanger cu 3 smaralde enorme, arme împodobite ale diverșilor sultani dar și mult mai cunoscuta de către noi, românii, spadă a lui Ștefan cel Mare. Mai sunt relicve ale Profetului Mohamed, prețuite de către musulmani. Când am fost eu prima oară, demult, îmi amintesc că erau expuse mult mai multe artefacte prețioase, boluri pline cu pietre scumpe, o colecție de smaralde și alte pietre verzi cât nucile, care împodobeau turbanele sultanilor.
După ce am admirat toate grădinile și clădirile palatului, am luat prânzul la restaurantul Konyali, aflat în incinta unui chioșc construit în 1840 de către sultanul Abdulmecid si funcționând ca restaurant din 1897. Și aceasta masă a fost un regal, cu feluri de mâncare inedite, otomane iar bucuria de a sta afară, în aerul proaspăt, cu marea Marmara sub ochi, în noiembrie, e inegalabilă.
Am mâncat tot ce am poftit, fără grijă, deoarece ar fi păcat să nu guști din tot ce ți se oferă: castane și covrigi pe strada, rahat lokum si baklava, sarailii si cataifuri însiropate, halva, cafele turcești și raki, pâine de toate felurile, o gama atât de largă de bunătăți pe care ai datoria măcar sa le guști.
Mi-a plăcut enorm incursiunea în această lume atât de exotică, de amestecată, de diversa care este Istanbul, pe care trebuie însă să o primești cu inima deschisă și fără prejudecăți, încât promit să revin!