M-am întors de câteva zile din cea de a 4-a incursiune în afara țării, din acest an ( și a 5-a țară bifată în 2021), anume din insula Rodos, Grecia.
Sinceră să fiu, nu știu unde mai pot urca standardele vacanțelor noastre, căci de fiecare dată pare că am atins vârful dar în realitate, acesta continuă să urce.
După cum am mai spus-o de multe ori, am îndrăgit Grecia încă din 1991, când puneam prima oară piciorul pe tărâm și cu toate acestea, au trecut, iată, 8 ani de la ultima vacanță de vară petrecută într-o insulă grecească. . În 2014 mergeam cu plăcere în insula Kos iar soarta ne-a purtat acum tot în arhipelagul Dodecanez ( 12 insule), ba chiar în cea mai mare și mai importantă dintre insule, Rodos. În acest lung răstimp am mai ajuns o singură dată la Atena, în decembrie 2017, când ne-am simțit ca acasă ( ca de obicei, de altfel).
Rodosul ne-a venit în cale în mod magic: după ce am ales compania de turism Aerotravel să se îngrijească de croazieră noastră pe Mediterana din iunie, am cerut apoi ( foarte mulțumiți fiind de serviciile ireproșabile) o oferta pentru Grecia; am avut norocul de a întâlni cea mai profesionistă agentă de turism din viața, doamna Angela, you’re the best! pur și simplu, i-am povestit un pic la telefon despre noi, cerințele noastre ( pretențioase) dar mai ales, despre experiența noastră turistică ( bogată și diversă), iar ea a revenit cu o ofertă perfect potrivită. Așadar, am ales dintr-o suflare insula Rodos și s-a dovedit că a fost pe bună dreptate, un loc fabulos, de care m-am îndrăgostit.
Am zburat cu un avion charter, Anima Wings, o companie românească, cu doar 2 avioane (noi si performante), cu care am ajuns repejor ( o oră și 40 de minute). Am fost cazați într-un resort de 5 stele, împlinind astfel un mai vechi vis, de a sta in Grecia în condiții superioare ( nu pot sa-i zic chiar lux debordant pentru ca in Grecia condițiile de 5 stele nu sunt la același nivel cu Dubai, de pildă). În tot cazul, camera noastră era situată în aria VIP ( nu inventez, jur), dar asta nu înseamnă că nu au apărut multe si mici necazuri, remediate însă destul de rapid ( ba nu se închidea ușa camerei cum trebuie, ba a curs o țeavă în baie, ba nu ni s-au schimbat prosoapele sau nu ni s-a făcut curățenie vreo 2 zile, chestii peste care am trecut grațios întrucât suprafața camerei era foarte generoasă iar locația foarte avantajoasă, fiind pe malul mării.) Încă din prima seară am savurat apusul soarelui, care mergea să „se culce în mare” ( ca la Tel Aviv, nu degeaba hotelul era plin de turiști evrei 😃). Plaja era chiar în fața hotelului și mergeam zilnic ( cu excepția celor 2 zile când am închiriat o mașină), făcând baie de dimineață devreme ( am prins chiar și un răsărit de soare) până seara. În prima fază, să faci baie în mare părea o provocare deoarece pe partea de vest, la Marea Egee, (unde eram noi), plajele au multe pietre și a fost deranjant sa mergem in apă cu picioarele goale, până ce ne-am cumpărat încălțări speciale. Altminteri marea este așa cum o știam în Grecia, caldă, verde, mătăsoasă, perfectă. Cele 2 șezlonguri cu umbrelă ( la umbra căreia îți permiți să stai pe plaja de dimineață până seara) costau 10 euro – cred ca e un preț bun pentru a-ți asigura o zi plăcută, de relaxare, în care citești ( 2 cărți jumate in cazul meu) și faci băi de mare, totul pe repeat, cu pauză la prânz pentru masă. De asemeni, noi nu ieșim afară din casă fără a ne proteja cu cremă cu protecție solara cu factor 50 ( eventual 30 după ce ne-am bronzat puțin).
Dar ce are insula asta atât de special? Ei bine, istorie! Desigur, veți zice că toată Grecia și majoritatea insulelor au așa ceva, ei bine, aici sunt prezente toate etapele istoriei, de la antichitate până în epoca modernă ( secol 20), cu clădiri si monumente specifice. De asemeni, este o insula verde, acoperită de păduri de pin, care miros divin. Are si 3 munți, Atavvyros fiind cel mai înalt, cu un vârf de 1215 m., unii mai împăduriți si alții mai chei, printre care sunt pitite sate pitorești, vii care produc vinuri de calitate, livezi de mașini și de citrice ( obișnuiam la micul dejun sa pun peste iaurt o dulceață locală din coaja de bergamota, un citric deosebit), dar mai ales biserici bizantine si cetăți cavalerești.
Insula a fost locuită încă din neolitic, dar începutul înfloririi ei este situat în jurul anilor 1500 i.Hr, când populații din Creta s-au stabilit si au început să formeze primele orase: Yalissos, Kamiros și Lindos.
Ruinele celor 3 orașe se vizitează și azi, cu precădere Acropola ( Orașul de sus) Lindosului care rivalizează cu cea a Atenei ca măreție.
Colosul din Rodos, una dintre minunile lumii antice, era o statuie enormă, de 34 m, reprezentându-l pe zeul Helios, cel care, conform legendei, a patronat insula numind-o astfel după nimfa de care era îndrăgostit. Când colosul s-a prăbușit, ca urmare a unui cutremur puternic, oracolul din Delphi a avertizat că zeul s-ar supăra daca Colosul ar fi reconstruit.
Partea pe care eu am considerat-o cea mai interesantă e cea legată de Cavalerii Ospitalieri ai Sf. Ioan, grupare formată în jurul anului 1100 la Ierusalim, după participarea în varii cruciade; acest ordin cavaleresc ( care exista și astăzi, activând în domeniul medical) a fost izgonit de către musulmanii care cuceriseră Terra Sancta și s-a stabilit in Rodos în 1309. Insula decăzuse mult față de vremurile antice, fiind locuită în principal de bizantini si fiind la cheremul piraților și invadatorilor. Cavalerii au început să întărească cetățile existente si să construiască alte fortărețe inexpugnabile, dovadă fiind rezistența în două etape la atacurile unor armate puternice musulmane. Ei aveau cartierul general în orașul Rodos, pe care l-au întărit cu ziduri puternice și unde au construit palate, spitale si biserici. Zidurile orașului au o circumferință de 4 km, iar noi am nimerit intr-o prima plimbare, pe turnantă fiind nevoiți să o parcurgem integral.😄 Aici în oraș, cavalerii locuiau în hanuri dedicate etniilor din care făceau parte ( francezi, provensali, italieni, spanioli, catalani, etc) iar Strada Cavalerilor poate fi vizitată și astăzi, cu reședințele sale maiestuoase. Perla orașului este Palatul Marilor Maeștri, în care locuiau șefii ordinului, care jurau sa trăiască în sărăcie, castitate si supunere. Acest palat este unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut vreodată si îmi aminteade Palatul Papilor din Avignon, deși la o scară mai mica. Există contestații asupra faptului că toate pavimentele din Palat au fost alcătuite din mozaicuri aduse ( furate ?) din diverse locuințe antice din insula vecină, Kos, o dată cu renovarea de secol 20 efectuată de către italieni.
După Palatul Marilor Maeștri, o altă minune a orașului medieval este Spitalul Nou ( sec.15) în care, în prezent, funcționează Muzeul de Arheologie, cu corpuri de clădiri și grădini de poveste. Efectiv, în acest oraș mă simțeam ca într-o poveste sau un film, totul poleit de luminile aurii ale amiezelor. Mi-ar lua prea multe pagini să redau toate senzațiile trăite pe străduțele pietruite, printre zidurile care au văzut sute de ani de istorie, de bucurii si de greutăți . În tot cazul, în 1522 tot visul frumos al cavalerilor s-a năruit deoarece Suleiman Magnificul, dorind să dețină „ cheia „ Mediteranei, a atacat insula cu 400 de corăbii și 200.000 de osteni: timp de 6 luni au rezistat asalturilor otomane cei 7000 de creștini din cetate, și ar mai fi rezistat dacă nu ar fi existat inerentul trădător…astfel, la 1 ianuarie 1523 părăseau cetatea cei 5200 de rămași în viață, cărora, în semn de respect pentru curajul lor, li s-a permis să plece, ducând cu ei tot ce puteau căra ei înșiși. Mie mi se pare mai degrabă o palmă peste obrazul lui Suleiman, când o mână de oameni a rezistat acerb unor asalturi de o forță extremă…În tot cazul, cavalerii rămași au peregrinat timp de 7 ani până când li s-a pus la dispoziție tărâmul unei alte insule, mult mai sterpe, si anume, Malta. Așadar, ordinul Cavalerilor Ospitalieri ai Sfântului Ioan a devenit mult mai celebru sub numele de Cavalerii de Malta.
Am vizitat, cum spuneam, orașul Rodos de multe ori, am mers cu autobuzul (!?) și cu taxiul, era aproape, la maxim 10 minute de hotel iar stația foarte aproape ( autobuzul ne costa 4 euro pe amândoi iar taxiul- Mercedes – 8 euro.)
În cele două zile cât am mers cu mașina închiriată, am parcurs integral insula care nu e uriașă dar nici mica – de la un capăt la celălalt sunt 90 km, doar că prin munți, ceea ce nu e chiar ușor de mers.
În prima zi am mers pe coasta de vest, cea de la Marea Egee si ne-am oprit la Mănăstirea Filerimos, clădită de către Cavaleri în secolul 14, posesoare a unei icoane făcătoare de minuni, actualmente găzduiește doar o copie a acesteia. Tot aici este ridicata o cruce mare din piatra, de 26 m. Ce mi-a atras atenția au fost zecile de păuni care mișună pretutindeni dar și prima oară în viața când am văzut păunițe cu pui ( majoritatea aveau câte unul dar erau câteva care aveau câte 2).
După aceea, am mers direct la Petalouda sau Valea Fluturilor, un loc magic si răcoros la munte, unde urci pe firul izvoarelor până la Mănăstirea Kalopetra- urcușul e destul de susținut dar merită tot efortul, dată fiind splendoarea pădurii de pin, cu iazuri și cascade. În valea asta există milioane de fluturi portocalii, care se așează pe trunchiuri de copaci și stânci, pentru a-și conserva energia în vederea împerecherii ( după care mor).
După ce ne-am răcorit bine la munte, am pornit către coastă unde, în apropierea mării, pe un deal care supraveghea zarea, am găsit vestigiile orașului antic Kamiros. E o cetate de peste 2200 de ani, admirabil conservată. Când ne-am întors la mașină, am fost martorii unei mișcări magistrale de marketing: am găsit pe parbriz un pliant care făcea reclamă unui restaurant pe plaja, care oferea șezlonguri gratuite, si un discount de 15%, ceea ce ne-a determinat să ne ducem grăbiți într-acolo. Serviciile au fost pe măsură, am făcut baie în mare, și înainte, și după masă, ne-am primit discountul iar când ne-am uitat a doua zi pe harta după care ne ghidam, am observat cu întârziere că se făcea reclamă unui restaurant vecin, pentru exact aceleași servicii 😃.
Apoi am luat munții „la învârtit” și, amețiți de atâtea serpentine am ajuns în punctul cel mai sudic al insulei, la Prassonissi, unde se întâlnesc cele două mari: Egeea și Mediterana. Aici e o fâșie enormă de nisip, seamănă perfect cu o plaja de reflux din Bretania sau Normandia, pe de o parte Mediterana cea lină, pe care se practică windsurf, pe cealaltă, Egeea cea agitată, pe care se face kite surfing.
A doua zi am mers pe coasta de est, chipurile cu plaje cu nisip ( nici că am găsit vreuna), dar cu siguranță cu drumuri mai ușoare. Ne-am trezit devreme ca sa putem urca la Acropola din Lindos la o oră potrivita, ca să nu ne pârjolească soarele puternic ( termometrul de la bord indica si 44 de grade dar eu nu am resimțit căldura precum în București, nefiind umezeală) și ne-am început ziua cu întrebarea „ a fost sau n-a fost… cutremur?” 😂 iar răspunsul e ca da, a fost. Pe terasă fiind și savurându-ne cafeaua nu am înțeles foarte bine ce se întâmplă dar am citit ulterior pe fluxurile de știri ca a avut magnitudinea de 5,4. Am plecat, așadar, nedumeriți dar veseli către Lindos, am ajuns repede si am trăit experiența inedită a urcării la cetatea din vârful dealului călare pe… măgăruși. A fost atât de amuzant și de plăcut, mai ales când au început să ia treptele abrupte în piept . În vârf, când am înțeles că intrarea în anticul Lindos costa 12 euro de persoană(!?), am făcut cale întoarsă și am coborât în splendidul orășel, cu căsuțe ca zăpada și pavimente din piatra, o încântare; iar când ne-am oprit sa bem o cafea la o terasă amenajată în stil tradițional, experiența a fost completă. În drumul către locul numit 7 izvoare ( Epta Piges), am făcut doua pauze pentru baie în mare, una dintre ele chiar în golful numit Anthony Queen ( deoarece marele actor obișnuia să vină aici pe timpul filmărilor la „Tunurile din Navaronne”, în anii 60). Golful ca atare îmi amintea mult de o plajă de la Cinque Terre- doar stânci si pietre, aglomerație mare dar, luând masa la o tavernă de pe mal, am avut din nou ocazia de a face baie în mare înainte de a mânca ( în costum de baie).
La cele 7 izvoare m-am abținut ( cu greu, și din cauză că nu aveam încălțări potrivite la mine) de a mă băga la activitatea ( extremă ) specifică locului și anume parcurgerea cu picioarele în apa de izvor printr-un tunel îngust ( de o persoană) lung de peste 200 m ( tunel fără lumina, desigur, si înalt de maxim 2 m). Spiritul de aventură a fost învins (și) de către claustrofobia inerentă 😄.
După asta, am mers către muntele Profetului Ilie unde am intalnit în cale un sat italian abandonat, Eleoussa ( fostă colonie agricolă Campochiaro) dar surpriza a venit când am descoperit Villa De Vecchi, unde se spune că Mussolini ar fi dorit să se retragă la pensie. Waze ne-a dus la un hotel cochet, în stil tirolez” in the middle of nowhere”, în vârf de munte, și savurând o prăjitură cu portocale (portokalopita) și o limonadă, am întrebat chelnerul unde se află vila cu pricina ( descrisă pe google ca „vilă bântuită”), acesta ne-a indicat locul ( pe care nu l-am fi observat singuri niciodată). Din păcate, este o casă de tip alpin, abandonată de mai bine de 70 de ani, și cred că dacă ar fi renovată, ar atrage mulți turiști curioși, dată fiind povestea sa.
După descoperirea aceasta inedită, am mai găsit în drumul nostru o bisericuță bizantină, din secolul 14, cu fresce de epocă , în curtea căreia sunt 2 smochini uriași, iar noi ( precum Muc cel Mic), am mâncat câte 2 smochine.😃
Încă de acolo de pe munte , am zărit un nor imens de fum și am realizat ca de data asta nu mai provine de vis a vis ci chiar de pe insulă. Când am ajuns la hotel, totul părea absolut normal însă luminile stradale erau stinse, iar când am vrut să mergem la un restaurant din preajmă , ni s-a spus că nu au lumina, așadar ne-am retras în camera unde totul era funcțional ( hotelul având generator). A doua zi, totul a revenit la normal, dar am aflat că în țară s-au spus la știri vrute si nevrute, cum că ar fi ars o treime de insulă, că oamenii sunt evacuați din calea incendiului, că s-a sistat alimentarea cu curent și apă, încât ai noștri erau cam disperați. Focul din Rodos a fost stins încă de duminică, din ziua în care a izbucnit iar pe noi nu ne-a afectat în niciun fel.
Ce am mâncat? Mi-era dor de bucătăria grecească, ca la mama ei si totuși, de aceasta data, m-a uimit un singur restaurant la care am fost, în oraș, se numește Koukos. Amenajat în stil tradițional, era plin de turiști care comandau…hamburger, cartofi prăjiți, fripturi, Coca Cola 🤤 de neimaginat! A, si ca să deschid o paranteză: turiștii nu erau români ( de prea puține dăți am auzit vorbindu-se în graiul nostru dulce) ci francezi, englezi, irlandezi, spanioli, italieni, evrei. Bun! Noi am comandat ouzo (singura băutură puternic alcoolică ce merge băută pe căldură conform prietenilor noștri greci) si atunci ne-am orientat către un platou cu „meze”, adică gustări pentru a acompania bine băutura: măsline, pește sărat, hamsii marinate, scrumbie afumată, pastă de brânză cu ardei iute, pastă de bob, pâine neagră cu ulei de măsline, în general, chestii sărate, pentru cunoscători 😎
Luam micul dejun la hotel si ocazional, cina ( meniurile nu foarte diverse si nici prea sofisticate, ca pentru 5 stele) dar recunosc ca în fiecare dimineață imi luam iaurt vârtos, grecesc peste care puneam câteva lingurițe de dulceață- fie de smochine ( vechea pasiune), fie de bergamotă; ba într-o dimineață, am încercat-o si pe cea de struguri aurii. Aveam aparat de Nespresso în cameră, așadar ne beam cafeluțele pe terasa, admirând marea. La prânz mergeam în proximitate, aveam noi locurile noastre si mâncam chestii simple, mai o salata grecească, mai un haloumi la grătar, sardine sau vinete împănate. În ultima seara am fost ( se putea altfel?) tot în oraș și, am avut o experiență de neuitat: tot plimbându-ne prin Bourgo ( cartierul în care, după cucerirea otomană, aveau voie să locuiască doar turcii si evreii), am fost invitați cu insistență sa ne așezăm la o terasă cu fason super turistic ( „favoritele” mele); după ce am declinat politicos ( nici foame nu ne era), am gândit într-o fracțiune de secundă: în fond, de ce nu, ce avem mai bun de făcut decât să stăm la o masă sub sicomori, in atmosfera plăcută de seară? Când ne-am uitat mai atent, pașii ne aduseseră într-o piață de un pitoresc extrem, cu o fântână mare turceasca pe mijloc si mărginită de o moschee. Dat fiind că eram printre primii clienți, angajații s-au dat peste cap sa ne regaleze cu ce e mai bun si mai gustos ( porții uriașe) iar la final, după soumma ( rachiu similar cu grappa italiană, produs doar în Rodos) din partea casei, patronul ne-a oferit un smoc de frunze parfumate de mușcată pelargonium ( eu o știam din copilărie ca și indrușaim și se punea în dulceața de cireșe albe, ca un ultim rafinament.) Evident ca am cărat-o acasă ( da, cu avionul) si așteaptă să fie plantată intr-un ghiveci frumos.
În concluzie, în afara faptului ca insula Rodos e frumoasa natural si are o istorie bogată, ce mi s-a părut ca am regăsit în această vacanță este vibe-ul grecesc pe care-l știam prea bine, cu turiști mulți si fără griji ( totuși educați), cu terase pline , cu veselie, plaje frumoase si curate, cu servicii bune si angajați ospitalieri ( nu degeaba sunt din insula Cavalerilor Ospitalieri). În ultima seara am intrat si la un program de film 9D numit Tronul lui Helios, unde am fost convinși încă o dată ( dacă mai era necesar) că insula Rodos este un loc binecuvântat din vremuri străvechi până în zilele noastre.
Cât privește logistica acestei călătorii ( Grecia fiind pe lista roșie), pot afirma cu mâna pe inimă că nu am întâmpinat nici cea mai mica neplăcere, având toate documentele necesare ( pașaport, bilete de avion, vouchere de cazare, certificat european de vaccinare, QR code pentru Grecia la plecare) iar la întoarcere am avut „bandă verde „, prezentând certificatul de vaccinare printat.
Așadar, Rodos, pe curând!
worldthroughmyeyes 