După cum unii apropiați știu deja, anul trecut ne-am petrecut vacanța de vară în Austria. Am închiriat o mașină cu care am parcurs cam 1500 km pe tărâmurile fermecate, cu cazări pe ici pe colo, finalizând într-o notă majoră la Viena.
Prima noapte am petrecut-o intr-un hotel construit acum mai bine de 100 de ani în stațiunea termala Bad Vöslau, la circa 40 km de Viena, la 5 km de Baden. Hotelul avea veselă Villeroy & Boch😉 Stațiune mondenă în perioada Belle Epoque, cu o clădire de epocă care adăpostește Thermal Bad, cu piscine in aer liber, cu statui si spa, si multe acareturi care mai de care mai elegante. Bineînțeles că ne-am petrecut o oră înotând în apa turcoaz sub blândețea soarelui în amurg. Bad Vöslau e si locul de unde izvorăște apa Vöslauer (care se gaseste si la noi la supermarket).
Din primele clipe poți înțelege că Austria e o țară binecuvântată și dârză . Am fost uimită de flexibilitatea unui popor îndeobște tradiționalist care a suferit o atare pierdere (de la statutul secular de imperiu la statutul de simplă țară, si muntoasă, fără ieșire la vreo mare si anexată mai apoi de vecini, și controlată de marii câștigători ai WW2). Totuși, maniera în care s-au ridicat și-au pus mâna pe lopeți și pe ce-or mai fi pus, de și-au recuperat țara si au făcut-o mai mândră și mai minunată, plină de industrii (care nu poluează), de agricultură și de turiști.
De ce am ales Austria vara? În primul rând nu mai fusesem de vreo 10 ani (și atunci iarna, la ski) și pur și simplu mi se făcuse dor de fânețele împânzite de flori, de nemărginirea verde a munților si de mirosul proaspăt alpin( am avut această revelație vizionând la televizor o variantă splendidă și nouă a filmului Heidi.)
Sigur, veți zice, dar avem și la noi în țară tot ce ai menționat mai sus!
Avem, nu-i vorbă, natură frumoasă și diversă dar ne lipsește cu desăvârșire ce caut eu într-o vacanță : intervenția mâinii omului, orașele fermecătoare, peisaje de vis pe care le poți vedea fără să-ți rupi mașina, drumuri asfaltate corect pe care să conduci de voie fără semnale în ceafă și fără depășiri periculoase făcute de semeni mult mai „merituoși”, cazări în locuri deosebite și istorice, mese în restaurante cu condiție (ca să nu folosesc neapărat cuvântul lux) găsite random prin cine știe ce colțuri de țară. Iar natura îți taie pur și simplu respirația – crestele semețe ale munților, toate nuanțele de verde care îți odihnesc ochiul, iarba smălțată cu flori de câmp.
Deși eram speriată de felurile grase si grele de mâncare pe care le știam din trecut, de aceasta data am găsit restaurante cu meniuri extrem de îngrijite și rafinate.
Bineînțeles că pretutindeni am ales un raport preț- calitate optim, deoarece urăsc sa fiu tratată prost sau oarecare, ceea ce in țara noastră e, as zice, mai degrabă regula decât excepția.
Urmatoarele câteva zile din frumoasa noastră vacanță austriacă le-am petrecut la un castelaș, partea sa cea mai veche ( unde era situat apartamentul nostru cu 3 camere) datând de acum 500 ani iar partea noua, doar de cca 150.
Mie îmi plac enorm clădirile vechi și să locuiesc în ele, simt toate acele energii ale generațiilor care au locuit acolo, au iubit și s-au bucurat, de aceea trag către case istorice. Personal nu locuiesc într-una dar am copilărit într-o astfel de casă, construită și amenajată pentru cerințele începutului de secol 20.
Acest minunat loc este situat la vreo 40 km de Graz, un oraș superb, capitala provinciei Stiria; am urcat pieptiș un munte pe care este situată o cetate din vechime, apărată cu dârzenie pe vremea luptelor cu Napoleon de o mână de soldați condusă cu curaj de un ofițer curajos. Tot sus, pe vârf este si o biserică cu un clopot legendar, care bate doar de 3 ori pe zi si, evident, cu norocul nostru, am prins bătăile de la ora 12 – a bătut de minim 200 de ori 😁. De asemeni, se făceau repetiții de muzică clasică pentru un concert ce probabil urma- o adevărată încântare să asculți, plimbându-te pe aleile umbroase.
Prânzul l-am luat în oraș, la un restaurant pe cât de trendy, pe atât de istoric, pe cât de elegant pe atât de plin de localnici: Der Steirer- mie personal îmi plac la nebunie restaurantele unde se interpretează feluri de mâncare tradiționale într-o nota modernă și actuală. De pildă eu am încercat Taffelspitz- felul de mâncare preferat al Împăratului Franz Josef ( un rasol de vițel servit cu faimoșii cartofi Rösti, cu sos de hrean cu mar si cu piure de spanac), stropit cu minunatul vin austriac, Veltliner ( e mai greu sa-i înveți numele decât sa-l îndrăgești).
A propos de mâncare: în prima seara locuită la castel am urmat sfatul proprietarei care ne-a sugerat sa cinăm într-un anume restaurant. Zis și făcut dar că, pentru a ajunge la acel restaurant, trebuia să mergi pe un drum îngust, pietonal, având un pârâiaș zglobiu pe stânga. La un moment dat, peisajul idilic dispărea și făcea loc mai întâi unei fabrici (!?) de piese pentru mașini electrice, înființată în…1919, urmată de o mare fabrică de lactate. Dacă era vreun zgomot, vreun fum, vreo gălăgie, vreun miros? Nimic iar fabricile cu pricina funcționau bine mersi. Am uitat sa precizez ca toată povestea se află într-un orășel, nu în the middle of nowhere, cum am fi tentați să credem. Restaurantul (din afara ai fi zis ca e o căsuță pitorească) avea ditamai grădina, plina ochi de turiști, mai locali sau mai internaționali. Să mai zic ca am găsit ultima masă liberă (neavând rezervare)?😉
Am mâncat o salata fabuloasă, vedeta casei încă de acum 25 de ani ( în Austria se folosește mult uleiul din semințe de dovleac care da o savoare specială) și un sorbet de ceva neidentificat până azi (zirbe- după descriere pare un conifer) iar A. a descoperit cu stupoare băutura răcoritoare națională: Almdudler.
Prima dimineață, la micul dejun, am fost atât de uimiți când am constatat unde urma să mâncăm 😃: va invit sa priviți cu atenție pozele si sa încercați să vă imaginați cum e! Efectiv, parcă n-aș mai fi vrut să plec de acolo, atât era de perfectă atmosfera: am băut cafeaua în pat, am băut șampanie cu cartea în mână în grădina, am stat seara la povești la lumina lumânărilor si am savurat un vin roșu de excepție, iar micul dejun era cireașa de pe tort a dimineților noastre, în acel salon – bibliotecă, cu pian si statuete, cu tavan pictat si tablouri de străbuni, cu veselă celebră si șemineu.
După minunata ședere si preumblare prin Stiria si Austria de Jos, a venit momentul sa luam direcția nord, către Innsbruck- capitala Tirolului, unde am stat, la o pensiune autentică tiroleză / fermă de vaci, într-o localitate de 1000 locuitori, la 20 minute de centrul orașului și de care era conectată printr-un tramvai montan 😁. Micul dejun îl luăm la brutăria satului, alături de câțiva localnici ( unii nu se rușinau sa ia și o bere la micul dejun). Una dintre cine, extrem de rafinata, am avut plăcerea de a o savura la restaurantul hotelului spa de 4 stele de lângă fermă 😂
După o splendida seara petrecută în oraș, am decis ca a doua zi sa vizitam una dintre atracțiile locului: Crystal World by Swarovski, aflat la vreo 20 km de oraș.
Sinceră să fiu, nu aveam nici cunoștință, nici idee despre ce urma să vedem, A. fusese cu ideea de a bifa locația, poate de aceea am fost de-a dreptul „dată pe spate”. Primul lucru pe care-l vezi sunt hectare întregi de parcare si atunci îți pui problema: hopa, n-o fi chiar așa de nașpa daca trage atâta lume aici! De departe se vad niște uzine pe fundalul munților maiestuoși, abia apoi vezi intrarea si înțelegi ca nu urmează să vizitezi vreo fabrica unde sa ti se explice procesul tehnologic al cristalelor Swarovski. Intrarea e scumpișoară bine ( 42 euro un bilet de familie cu doi părinți si un copil 😁), si în sfârșit, după o coadă de cam un sfert de oră, am intrat pe domeniu ( e ca un parc ce se întinde pe multe hectare) si ni s-a indicat ora la care sa ne prezentăm la intrarea în expoziția propriu zisa (dat fiind că era foarte aglomerat).
Noi am intrat direct în magazin de unde ( în pofida prețurilor mari spre foarte mari si a ofertei fabuloase de minuni) am reușit sa ne luam câte un suvenir, mai exact, colecția mea de brățări s-a mai îmbogățit cu încă una. LE: între timp, mi s -a rupt si nu o mai port.
Intrând în expoziție am înțeles și mai bine ca Crystal World nu este un parc de distracții ( după cum ai fi putut crede după mulțimea de părinți cu copii de la mici la foarte mici), si nici o făbricuță în the middle of nowhere în care s-au creat aceste pietricele (strass cum le știm noi sau rhinestone cum le știu englezii) ci un muzeu al designului de prima mărime. Nu am mai fost atât de impresionată de la expoziția AD magazine din septembrie 2018 de la Paris: toți marii designeri si artiști ai momentului au instalații în încăperi amenajate special, si culminează cu faimoasa deja Yayoi Kusama cu al sau The Grief Chandelier.
Îmi e greu sa spun care dintre săli sau instalații mi-a plăcut mai mult, toate aveau darul de a te lăsa cu gura căscată. Un lucru mi s-a părut foarte nepotrivit: nu aveau ce căuta acolo copilașii mici si nici bebelușii, Crystal World e înainte de toate o expoziție de design.
Pe domeniu mai erau câteva instalații printre care norii cu diamante si apa pe care părea că pășești.
După ce am plecat mega încântați de atâta splendoare, am decis să vizitam si castelul Ambras, o alta mândrie a orașului Innsbruck ( aflat, ca și Swarovski, la câțiva km distanță).
Acest castel ( nu, nu e al Ambrei, deși așa-i zice numele 😃) e celebru pentru noi, românii deoarece adăpostește singurul portret cunoscut al lui Vlad Țepeș- dar ce sa vezi, nu l-am putut vedea caci era la o expoziție temporară în Finlanda. Aici se găsește singura dintre cele 7 colecții ale Kunst Historische Museum din afara Vienei, si ce colecție uriașă, mai ales de tablouri ale diverșilor Habsburgi. Este pe cât de mare, pe atât de bine structurat si organizat. De fapt vreau sa remarc ca, încă din 2008 când fusesem ultima oara in Austria ( de Crăciun) am observat că se merge foarte mult pe curatoriat muzeal, iar diversele case memoriale sau muzee nu-ți mai prezintă veșnicele exponate aglomerate si plictisitoare, ci sunt grupate în jurul unei idei, pe care o sugerează. Iar obiectivele pe care le-am vizitat în această vacanta mi-au arătat că am dreptate 😉.
Următorul popas de câteva nopți l-am petrecut în regiunea lacurilor, mai exact la o pensiune pe malul lacului Wallersee, în apropiere de Salzburg ( pe care nu l-am revizitat cu acest prilej). În afară de salba de lacuri, cu apele de azur pe care le-am admirat, am avut si imensa bucurie de a vizita reședința de vară imperială ( Kaiservilla) de la Bad Ischl, un loc impresionant, ținând cont si ca aici s-a semnat declarația care a dus la primul război mondial. Am ajuns în acest loc magic exact când se împlineau 188 de ani de la nașterea marelui Franz Joseph ( pe 18.08), cred ca pasionații de numerologie pot afla ceva interesant in aceste cifre.
Ultimul popas al minunatei vacanțe s-a petrecut în frumoasa fostă capitală imperială, dar la fel de maiestuoasă- Viena.
In pofida multiplelor vizite din trecut, nu am trecut-o niciodată pe lista orașelor preferate, poate având si o clima dificilă, cu ierni înghețate și veri toride. De data asta, lucrurile au stat puțin altfel: ne-am bucurat la maxim de fabulosul oraș, care ne-a întâmpinat cu o vreme plăcută, deși august, presărată cu 2 ploi repezi de vară, care însă nu ne-au afectat programul.
Am tras intr-un apartament situat relativ central ( lângă primărie), situat într-o clădire tipică vieneză ( un palat) si am mers numai pe jos (norma de pași dublată si triplată)😉.
Încă din prima seară am cinat la Skybar, de unde am admirat un splendid apus printre turlele Votivkirche care poleia acoperișul Stefansdom (Steffl, cum îl alintă localnicii). Restaurantul, deși de lux (recomandat in ghid ca „loc în care se adună tinerii înstăriți”, avea mici tare si anume fața de masa pătată si (ca si la Buddha Bar la Paris), ne-au adus mâncarea o data cu cocktailurile si cu vinul. Nu spun că sunt eu Gheorghe Dracu’ dar, tradus pe înțelesul tuturor, asta înseamnă că nu poți savura un cocktail înainte de masa deoarece nu dorești să se răcească mâncarea, așadar îl plătești si-l lași acolo.
A doua zi, înainte de vizita la Școala Spaniolă de Călărie, am apucat să luăm un mic dejun stilat la una dintre cafenelele care au adunat de-a lungul timpului personalități marcante: Cafe Landtmann. Am uitat sa menționez faptul că în Austria cafeaua pe care o beau localnicii se numește melange – e de fapt o varianta de cappuccino.
La Școala Spaniolă de Călărie de la Hofburg (biletele cumpărate online încă de acasă), am avut bucuria a 2 ore de antrenamente cu muzica cu faimoșii cai lipițani (se nasc negri si se deschid la culoare pe măsură ce cresc în vârstă, devenind de un alb strălucitor). Aceasta școală celebră a fost întemeiată acum 350 de ani, iar caii sunt antrenați să execute mișcări elegante, ca de balet. Partea interesanta e ca femeile au fost admise ca si călărețe abia acum 7 ani (!?).
După minunăția de spectacol cu căluți, am vizitat Muzeul Leopold, aflat în cadrul MuseumQuartier – un minunat muzeu cu arta modernă ( nu contemporană!), în care am descoperit un mare artist, relativ cunoscut- Egon Schiele. Acest genial tânăr artist ( elev al lui Klimt ) care a murit la 28 de ani, în epidemia de gripă spaniolă de început de secol 20, a reușit să picteze multe lucrări, mare parte dintre ele aflându-se la muzeul Leopold. Pe lângă tablouri excelente, în muzeu se găsesc si piese de mobilier art nouveau, vitralii si desene. M-a făcut să visez o expoziție cu fotografii si mici detalii biografice ale unei pleiade de personalități marcante care populau Viena de la 1900 – cât o fi fost de fascinant să întâlnești prin cafenele genii în domenii variate, precum muzica, literatura, artele frumoase, arhitectura, psihologia, științele exacte…
În altă zi, mergând tot pe urme de personalități vieneze, am rezervat si am luat micul dejun la faimosul Caffe Sacher- unde am aflat că și în prezent, de aproape 200 de ani, rețeta bine cunoscutului Sacher torte este ținută secretă- adevărul e ca as savura acum o felie 😁. Locația e splendidă, amintind întrucâtva de Angelina din Paris si, dat fiind că aveam rezervare online, am primit o masă cu față de masă albă ( majoritatea meselor fiind neacoperite, de cafenea).
Am mai vizitat Muzeul Sisi si Apartamentele Imperiale de la Hofburg- mult restrânse față de ce văzusem eu in trecut- si pline ochi de turiști cu audioguide care se opreau în mijlocul parcursului ca sa asculte – nu am știut cum sa ieșim mai repede.
Un alt muzeu care mi-a plăcut tare mult este muzeul Albertina, care adăpostește o colecție dichisită de impresioniști dar și de moderni, precum și de clasici ( Dürer, Rubens, Rembrandt) intr- un veritabil palat super elegant. Si da, au si câțiva Schiele 😉.
În ultima seară am avut bucuria de a încheia sejurul cu un concert la Musikverein- faimoasa sală unde se tine Concertul de Anul Nou. Cred ca cererea e mare si atunci s-au gândit vienezii sa bucure marea de turiști ( în genere chinezi sau japonezi) organizând concerte ( sa le zicem turistice, asta însemnând doar scumpe si cu piese relativ cunoscute din Mozart si Strauss). Ne-a plăcut foarte mult sala, care în pofida aparentelor, este destul de mică – as zice max 1000 de locuri, acustica ei, muzica în sine si ne-au displăcut maxim ținutele care variau de la bermude cu tricou lălâu până la costum de baie întreg cu short de blugi ( nu, nu fac mișto, am văzut cetățeanca cu pricina cu ochii mei). Deși scria pe bilet ca e recomandată o ținută smart, cred ca 10 % dintre spectatori puteau fi încadrați aici, restul fiind sub orice critica, îmbrăcați în cel mai bun caz de stadion. Ce sa mai discutam, lumea e in cădere liberă din punctul de vedere al eleganței. Daca magazinul Chanel afișa în vitrină treninguri, nu cred sa scăpăm de tirania prostului gust prea curând.
Am mai luat si un prânz într-un restaurant care se lauda cu „nașterea” celebrului Wiener Schnitzel
( mai exact, adaptarea locală a Costoletta a la Milanese, rețeta adusă de un general austriac de la Milano prin secolul 19).
Nu am avut timp să vedem mai mult dar asta înseamnă doar că trebuie să revenim si sa ne bucuram si de alte obiective la fel de fascinante.
worldthroughmyeyes 